Statutul sportivului în România - Partea I

Editorial Florin Nan

„ ... prin educație fizică și sport se înțelege toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiția fizică și confortul spiritual, să stabilească relații sociale civilizate și să conducă la obținerea de rezultate în competiții de orice nivel. ” 

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului

 În cadrul proiectului „Rebranduirea performanței” mi-am propus derularea unui demers mai amplu, util – cred eu – în egală măsură atât neinițiaților în problematica și terminologia sportivă, dar și sportivilor și antrenorilor, destinat conștientizării de către toți cei pasionați de tema sportului, a rolului și locului sportivului în societate.

Deși, în aparență, un asemenea demers nu are cum să fie prea complicat, sportul fiind unul dintre domeniile despre care se spune că ar intra în priceperea celor mai mulți oameni, cot la cot cu politica, în realitate domeniul pe care mi-am propus să-l prezint cititorilor website-ului nostru este unul deosebit de arid, greu de abordat și de explicat datorită complexității sale și particularităților specifice care îl individualizează în raport cu majoritatea celorlalte domenii ale vieții sociale. Aș putea să compar rolul sportului în societate –riscând să fiu calificat drept frivol – cu cel al artei.

 Da, știu, e greu de digerat ideea existenței unei comparații între un individ care practică boxul în ring și o soprană la operă sau între un canotor și un pianist. Până la urmă, ar fi și absurd (deși doar până la un punct) să facem asemenea comparații, însă ca importanță, rol și loc în societate dar și în cultura și evoluția individului sau a grupului social, cred că cele două domenii au o importanță care poate fi plasată în același registru. Și nu întâmplător am redat în motto-ul articolului de azi definiția legală a educației fizice și sportului, pentru că tocmai ea este argumentul care îmi susține cel mai bine afirmația, argument pe care îl voi dezvolta în cele ce urmează.

Așadar, pe parcursul articolelor ce vor urma și care se vor reuni sub același titlu – Statutul sportivului în România – voi încerca să găsesc răspunsuri cât mai pragmatice și cu utilitate practică, la întrebări elementare, însă fundamentale pentru aprofundarea temei pe care v-am propus-o. Și voi începe cu…

Ce este sportul?

Pentru a aborda o temă atât de generoasă cum este cea referitoare la statutul sportivului în România, trebuie să vedem, mai întâi, ce este, din punct de vedere legal, dar și social, obiectul de activitate al sportivului, adică ce este ceea ce face el în virtutea calității pe care o are. Ce este, așadar, sportul? Legea 69/2000 – care va fi foarte des invocată în seria de articole pe care o încep acum – definește sportul ca pe o activitate fizică individualizată prin 3 trăsături esențiale ale menirii sale:

-         exprimă sau ameliorează condiția fizică și confortul spiritual;

-         stabilește relații sociale civilizate;

-         conduce la obținerea de rezultate în competițiile de orice nivel.

Așadar disciplinele sportive sunt destinate în primul rând dezvoltării fizice și spirituale a individului. Disciplina antrenamentelor, efortul depus, concentrarea, focusarea pe scopul propus, evitarea exceselor și a sedentarismului și multe, multe alte elemente implicate de practicarea unui sport determină o stare de bine, fizică și spirituală (completăm noi cu „și mentală” sau „psihică”) a individului, cu implicații pozitive în toate planurile existenței lui sociale, cel puțin la nivelul potențialităților pe care le generează sau le dezvoltă. Spiritul competitiv, capacitatea crescută de adaptare, vitalitatea, mintea ageră, rezistența la efort, optimismul, capacitatea crescută de concentrare, ambiția, capacitatea de a lua decizii rapide în situații de criză…. sunt doar câteva dintre trăsăturile/calitățile pe care sportul le dezvoltă la un individ și care reprezintă tot atâtea atuuri ale acestuia în raport cu ceilalți membrii ai societății pe care îi întâlnește și cu care interacționează.

Disciplina sportivă implică – știm cu toții – cultivarea spiritului fairplay. Practica îndelungată a fairplay-ului, educarea sportivului în acest spirit, mai ales pe fondul perioadei din viață în care individul se cultivă cel mai mult într-o disciplină sportivă – copilăria sau tinerețea – determină o întipărire a acestei atitudini în comportamentul individului, atitudine care, manifestată în societate, se materializează în stabilirea unor relații sociale civilizate. Regimul disciplinat de viață la care este supus sportivul și spiritul de fairplay în care acesta este educat sunt două coordonate esențiale ale formării sale ca individ cu adevărat civilizat, capabil să se integreze foarte bine în societate și să dezvolte relații armonioase cu cei din jurul său, impunând respect și generând încredere. Știu că unii cititori mă vor combate poate chiar într-o manieră vehementă, dându-mi exemple de natură a mă contrazice. Este adevărat, nu toți sportivii se încadrează în acest tipar însă aici trebuie să spun că o importanță crucială în formarea sportivului ca individ o are antrenorul. Așa că alegerea antrenorului pentru un sportiv este un element deosebit de important. Antrenorul trebuie să fie nu doar un foarte bun pedagog, ci și el însuși un model social, dată fiind legătura intimă care se creează între el și sportiv, o legătură mult mai complexă, mai puternică și mai specială decât între un elev și un profesor oarecare de la școală. În lungile cantonamente de pregătire, antrenorul trebuie să-și asume de multe ori chiar un rol de părinte, să vegheze asupra dezvoltării copilului sau tânărului și să-i ofere un răspuns adecvat nevoilor specifice ale acestuia. Însă despre rolul și importanța antrenorului în viața sportivului vom discuta, în mod detaliat, mai târziu.

Sportul, în sine, înseamnă competiție. Competiția este cea care motivează, cea care dă sens practicării sportului, cea care – până la urmă – dă măsura gradului și nivelului de pregătire a sportivului. Competiția este cea care aduce gloria sportivului, cea care îi poate aduce acestuia notorietatea și răsplata efortului, este cea prin intermediul căreia ceilalți oameni, societatea, cetățenii și popoarele iau contact cu sportul, îi apreciază și-i valorizează pe performeri și le generează modele, uneori chiar și idoli dintre sportivi. Întrecerea sportivă este spectacolul pe care lumea sportului îl oferă societății, este asemenea concertului pe care instrumentiștii îl oferă melomanilor, asemenea expoziției pe care pictorii sau sculptorii o oferă pasionaților de arte plastice. Întrecerea sportivă înseamnă solemnitate, creativitate, virtuozitate, măiestrie, sărbătoare și bucurie. Competiția este cea care generează valori, este calea omului spre autodepășire.

Iată, așadar, ce valențe extraordinare rezidă chiar și doar din definiția legală a sportului! Dar oare câtă lume vede și înțelege sportul în acești termeni? Câți oameni oare îi ignoră importanța și virtuțile, ba chiar uneori îl și blamează? Sau ce impact ar avea asupra sănătății colective și asupra relațiilor sociale, dacă toți oamenii ar practica, în copilărie și în tinerețe, o disciplină sportivă, întocmai ca o materie obligatorie la școală? Cred că este o datorie morală a tuturor celor care înțeleg cu adevărat ce este sportul, măcar să încerce să le explice și celorlați, ori să le arate într-un fel sau altul, care sunt virtuțile practicării sportului, pentru a atrage cât mai multă lume către acest domeniu extraordinar.