Studiul genialităţii în sport - Lipă

Interviu realizat de:

George Vescan

                                                                                      Psiholog C.S. Dinamo

            Vom prezenta cititorilor o serie de interviuri ce pot fi considerate un posibil studiu asupra genialităţii în sport, bazat pe  experienţele inedite ale multor sportivi de excepţie, glorii dinamoviste, naţionale, mondiale, olimpice. Dorim, astfel, să elogiem încă o dată valoarea lor. Dar, totodată, ele sunt destinate şi pentru cei care vor să cunoască adevărate modele de succes.  

            Genialitatea se bazează pe o inteligenţă de excepţie, aceasta având multe domenii şi moduri de exprimare. După K. Albrecht (2008), inteligenţa poate fi abstractă, socială, practică, emoţională, estetică şi kinestezică. Aşadar, unul din modurile de exprimare a inteligenţei kinestezice este sportul. În sport, această inteligenţă este la fel ca simţul auditiv pentru un compozitor, simţul vizual pentru un pictor, capacitatea analitică pentru un matematician, etc.

            Dar, cum funcţionează aceşti oameni excepţionali şi dacă ei pot fi „copiaţi” de către cei interesaţi de sportul de înaltă performanţă, de către cei dornici de autodepăşire şi succes, rămâne o întrebare deschisă. Acesteia  încercăm, prin cele prezentate, să îi răspundem împreună.

 Elisabeta Lipă, Canotoarea Secolului XX

            În anul 2000, la trecerea spre un nou mileniu, sportiva dinamovistă Elisabeta Lipă era declarată Canotoarea Secolului XX. În spatele acestei distincţii atât de onorante pentru Elisabeta Lipă, pentru Clubul Sportiv Dinamo Bucureşti, cât şi pentru întreaga Românie, se aflau cele mai multe medalii Olimpice şi Mondiale câştigate vreodată de cineva în canotaj. În palmaresul impresionant al acestei unice sportive  sunt  5 medalii de aur, 2 de argint şi una de bronz la şase Olimpiade, 13 medalii la Campionatele Mondiale şi 25 titluri de campioană a României. Aceste rezultate au fost posibile cu un efort titanic, depus timp de mai bine de 25 de ani, la fiecare antrenament, datorită unui talent şi a unei constituţii  biologice de excepţie.

Dar, în desluşirea secretului ce duce la astfel de performanţe, este bine să pornim căutarea prin declaraţiile inedite relatate, în timpul interviului, de  către preşedintele C. S. Dinamo Bucureşti, doamna Elisabeta Lipă.

Despre talent şi muncă

G.V.: Doamna Preşedinte, credeţi că oamenii geniali se nasc aşa sau sunt rezultatul muncii?

E.L.: Oamenii geniali sigur se nasc cu ceva aparte. De altfel, orice copil se naşte cu un talent deosebit pe care mai întâi trebuie să îl descopere, apoi are datoria de a-l dezvolta prin muncă, implicare  şi o gândire îndrăzneaţă. Fără muncă nu se poate, geniul trebuie demonstrat prin realizări deosebite.

G.V.: În copilărie, înainte de a fi selecţionată pentru canotaj, aveaţi sentimentul  că vă aşteaptă un destin deosebit?

E.L.: Nu m-am gândit niciodată. E drept, îmi plăcea atletismul şi am jucat baschet în liceu. Eram un copil foarte activ. Dar nu m-am gândit niciodată că voi avea acest destin.

Curajul de a încerca

G.V.: Care au fost principiile ce v-au însoţit, când aţi plecat de acasă?

E.L.: De mică mi-a plăcut să descopăr noul. Atunci când am plecat la acest drum, nu ştiam nimic despre canotaj. În anii 80, în nordul Moldovei, nici nu se punea problema... Doar din descrierile profesoarei Ileana Pavel, cea care m-a selecţionat, mi-am imaginat soare, lac, bărci. Dar, mai ales, ceva nou de descoperit.  A ştiut atât de bine să îmi descrie frumuseţea canotajului încât am zis: „Trebuie neapărat să încerc” deoarece aşa simţeam şi prea suna frumos.

G.V.: Dar, pe lângă descrierea frumoasă a antrenoarei, ce altceva v-a îndemnat să alegeţi acest drum?

E.L.: Ştiam, pentru că simţeam că pot încerca orice fără să am nici o urmă de îndoială sau frică. Pentru că aşa a fost destinul, aşa m-au îndrumat Dumnezeu şi simţurile mele, că acolo trebuia să ajung eu.

  Plăcerea de a simţi alunecarea bărcii pe apă

G.V.:Când v-aţi propus să vă dedicaţi total practicării canotajului?

E.L.: După primul cantonament de apă. Eu am învăţat să vâslesc pe lacul barajului de la Rm. Vâlcea. Veneam după un cantonament de iarnă îngrozitor, în care rutina, monotonia fiecărei zi de antrenamente în care faci acelaşi lucru, intensitatea antrenametelor erau inumane pentru vârsta noastră. Mi se părea că pretenţiile antrenorilor erau exagerate. Prea riguros era totul. Nu puteai să te abaţi de la nimic şi, cu personalitatea mea puternică, nu puteam accepta să fiu atât de îngrădită şi constrânsă, ţinută în frâu, ca dovadă, la sfârşitul acelui cantonament, am vrut să renunţ. Am zis, „eu nu pot sta aşa închisă într-o cuşcă şi să execut sau să privesc doar acolo unde vrea antrenorul”. Dar, şi de această dată, antrenoarea a avut un rol important pentru că a ştiut cum să îmi vorbescă, să mă facă să nu mă retrag. Pentru că, de altfel, eu eram foarte hotărâtă şi nu stăteam nici atunci să gândesc de prea multe ori. Eu, ce simţeam, aia făceam. Dar, când a venit vara şi am ieşit pe apă, a fost cu totul altceva: să simţi barca cum alunecă pe apă, peisajul, soarele, era minunat şi îmi plăcea.

Antrenoarea era mamă, tată şi model de urmat

G.V.: Amintind, de primul antrenor, ce influenţă a avut în formarea dumneavoastră ca om?

E.L.: Plecasem de acasă cu un caracter puternic în care mândria, onoarea şi vrednicia erau moştenire de familie şi aveau rădăcini adânci. Cu toate acestea, faptul că am plecat de acasă la 16 ani, când eram încă un copil, nu era chiar de neluat în seamă. Antrenoarea care m-a selecţionat a ştiut să fie pentru mine mamă, tată şi profesoară. Era totul pentru mine, a fost un model şi aşa a rămas până în prezent.  Este un om deosebit, cu un caracter minunat, pe care o văd cât pot de des, având în vedere că e stabilită în Austria. Am rămas într-o relaţie specială, luând în considerare şi vârsta pe care o aveam când m-am ataşat de dânsa.

G.V.: Cel mai important, ce aţi învăţat de la aceasta?

E.L.: Să fiu disciplinată, corectă, cinstită, să am ţeluri în viaţă şi să muncesc atât de mult cât trebuie pentru a mi le realiza,  fără urmă de îndoială sau ezitare.

Obiective, motivaţie şi atitudine

G.V.: Ce vă doreaţi atunci, la începuturile vieţii de sportiv?

E.L.: Îmi doream obiective pe termen scurt, dar pentru care luptam. Normal, am venit în pregătire, am muncit, m-am pregătit, urmau competiţiile, am fost mereu o luptătoare şi mi-am dorit, totdeauna, să fiu cea mai bună. Mi-au plăcut provocările. Chiar greul în sine era o provocare. La un moment dat, greul nu îl mai simţi dacă îţi doreşti ceva şi, mai ales, când îl realizezi. Ţin minte că, în acel an, am câştigat tot ce se putea caştiga la nivel de juniori. Drept dovadă, anul următor am intrat în lotul  Olimpic.

G.V.: Când aţi realizat că puteţi fi cea mai bună?

E.L.: Este greu să realizezi că eşti cea mai bună. Cu toate că ieşisem la o competiţie cea mai bună, şi mă simţeam bine pregătită, iar toată lumea de la antrenor, medic, Centru Naţional de Cercetare Sportivă, testele biochimice îmi spuneau că am calităţi deosebite, eu ştiam că dacă nu ştii să le cooordonezi, să te autodepăşeşti permanent, poţi să nu prinzi finala.

G.V.: Înţeleg că, deşi eraţi considerată cea mai bună, nu aveaţi sentimentul autosuficienţei.

E.L.: Nu poţi spune niciodată că eşti cel mai bun  şi ceilalţi să se dea la o parte pentru că doar ai spus asta. În primul rând, trebuie să demonstrezi că eşti cel mai bun ducând o cursă de la start la finish, în care să nu laşi nici o lovitură de vâslă la întâmplare. A fi cel mai bun înseamnă o atitudine implicată total, responsabilă la antrenamente şi eficienţă maximă în fiecare secundă a concursului. Nu m-am întrebat dacă sunt cea mai bună dar am făcut în fiecare zi, la antrenamente şi la concurs, tot ce era mai bine pentru a fi cea mai bună.

Autodepăşirea şi longevitatea în sport

G.V.: În ce credeţi că a constat longevitatea sportivă pe care aţi avut-o?

E.L.: În primul rând, trebuie spus că am avut un organism şi un psihic care m-au ajutat să rezist atâţia ani într-un sport atât de dur. Apoi, dacă  asculţi sfaturile antrenorilor, doctorului, maseurilor, ale celor care sunt în jurul tău şi îţi vor binele, dacă îţi mai asculţi şi inima şi ai un obiectiv clar pe care ţi-l doreşti mult, atunci ai resurse să mergi mai mult. Dacă îţi propui să stai în sport un ciclu olimpic, după care să te retragi, cu siguranţă apoi totul ţi se pare un chin şi nu rezişti. Dar, dacă o iei pas cu pas concentrat pe autodepăşire, de la antrenament la antrenament şi de la competiţie la competiţie, succesul şi progresul îţi dau încredere şi dorinţă de a merge mai departe. Eu am ieşit campioană olimpică la 19 ani, a fost o experienţă unică şi ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată la aceeaşi intensitate. Atunci, am zis: „Dacă e posibil acest lucru acum, nimic nu mă poate opri să merg mai departe!” Sănătatea era de partea mea, de muncă nu fugeam pentru că de mică mi-a plăcut să muncesc. Nu am fugit niciodată de muncă, ori să las pe a doua zi ce pot face azi.

Provocările şi esenţa vieţii

G.V.: Dar ce vă place la muncă?

E.L.: Totul! [G.V.:(o spune fără nici o ezitare, hotărâtă)]. Pentru că sunt foarte activă şi nu îmi place să stau, indiferent de activitate. Apoi mie îmi plac provocările şi când cineva îmi spune „nu poţi face asta, nu ai nici o şansă, nu te hazarda pentru că oricum nu ai să reuşeşti”, atunci mă ambiţionez mai tare şi pot să spune că am realizat tot ce mi-am dorit, poate că nu imediat, dar perseverând pe acel lucru mi-a reuşit.

G.V.: De ce este important să realizaţi tot, să mergeţi mereu mai departe?

E.L.: Pentru că aşa mi se pare normal. Altfel pentru ce trăim? Trebuie să ne propunem nişte dorinţe, vise pe care să le îndeplinim şi să trecem mai departe.

G.V.: Adică, înseşi succesele sunt esenţa vieţii?

E.L.: Păi da! Dacă nu ai vise pentru care să lupţi înseamnă că trăieşti degeaba şi viaţa nu are nici un sens.

G.V.: Cum vă simţiţi când realizaţi obiectivul propus?

E.L.: E normal să te simţi bine. Dar nu ai timp, pentru că, până să realizezi că l-ai împlinit, ţi-ai dorit deja altceva. Este un fel de „telefonul fără fir”, pleci de la ceva şi ajungi mult mai departe dacă eşti deschis provocărilor.

Los Angeles - Olimpiada perfectă

G.V.: Care concurs v-a rămas, cel mai mult în suflet?

E.L.: Am mai spus-o. Olimpiada din 1984 de la Los Angeles, a rămas Olimpiada mea de suflet. A fost perfectă şi nu o pot compara cu celelalte. În 1996, am fost la Olimpiadă tot în America, la Atlanta, dar nu s-a comparat cu prima. Ca organizare, ca spectacol sportiv, cum am fost trataţi, ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată. E drept că strălucirea cea mai de preţ a acestei Olimpiade a fost medalia de aur pe care am câştigat-o, dar şi faptul că am fost trataţi regeşte  (Romania a fost singura ţară din blocul comunist care nu a boicotat JO de la Los Angeles), astfel demonstrând independenţă în politica internaţională. La acea Olimpiadă, sportivii români au ocupat locul doi după SUA, ca medalii câştigate, ceea ce a însemnat enorm pentru imaginea României în acele vremuri. A contat mult pentru toată cariera mea sportivă faptul că am simţit plăcerea succesului atât de tânără, la 19 ani. Tot ce am simţit atunci m-a făcut să-mi doresc să particip la a doua, a treia şi la a şasea Olimpiada, timp de 20 ani.

G.V.: Care au fost aceste Olimpiade şi ce rezultate aţi avut?

E.L.:Los Angeles 1984 (medalie de aur), Seul 1988 (medalii de argint şi bronz), Barcelona 1992 (medalie de aur şi argint), Atlanta 1996 (medalie de aur), Sydney 2000 (medalie de aur), Atena 2004 (medalie de aur).

Înaintea finalei, gânduri şi trăiri

G.V.: În seara dinaintea unei finale la Olimpiadă, ce gânduri aveaţi?

E.L.: Vai de capul meu! La Atena am împărţit aceeaşi cameră cu Doina Ignat. De fapt, tot echipajul de 8+1 am împărţit un apartament. Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu, aveau finala cu o zi înaintea noastră. Toate aveam nişte emoţii de nedescris. Dar, mai ales cele două, nu mai ştiau ce să mai facă sau ce să mai zică, se uitau în ochii noştri şi parcă ne întrebau: „Ce părere aveţi, o să câştigăm sau nu?”. Luau o carte şi citeau aceeaşi frază de zeci de ori, fară să înţeleagă nimic. Noi le încurajam :„Hai, luaţi medalia mai repede (adică cea de aur), ca să ieşim în 8 să încercăm barca”, „Voi sunteţi cele mai bune”. Iar, ele ne tot întrebau: „Şi voi chiar credeţi că noi o să câştigăm?”. Şi, le spuneam din nou: „Normal, pentru că dacă  nu credeam în voi nu eraţi în barca de 8+1”,”Hai mai repede, ieşiţi afară, mai mişcaţi-vă”.

Starea de tensiune înaintea unei finale este enormă, când ceilalţi din sport spun: „Voi oricum câştigaţi, nu se pune problema”. Atunci, parcă îţi dă în cap, această supraîncredere are efecte inverse, te face să te întrebi: „Dacă nu o să fie aşa?”. În noaptea dinaintea finalei nu am închis un ochi, nici eu, nici Doina. Nu aveam curaj nici să vorbim, ne-am perpelit toată noaptea, nu îndrăzneam să vorbim nimic de genul:„Tu ce crezi?”; „Cum o să fie?”. Sau, că o să fac, o să dreg... Nu exista aşa ceva, doar oftam când eu, când ea. Ne uitam la ceas şi gândeam: „Doamne, nu mai vine odată ora 5, să ne bem cafeluţa, să mergem la masă” (cine mai putea!). Aşteptam dimineaţa. Cea mai grea ni se părea aşteptarea. Dar, odată venită dimineaţa, o luam din loc şi timpul trecea altfel. Nu te poţi găndi, decât la ce ţi-ai propus şi că trebuie să dai totul să câştigi. Cum să abordezi cursa la care ai muncit 4 ani, şi care în 6 minute te poate duce sus de tot, sau poate să te ducă în jos.

G.V.: În timpul zilei ce discuţii aveaţi?

E.L.: Păi ce, te puteai gândi sau discuta despre altceva decât despre cursă? Împreună cu cârmaciul, antrenorul şi fetele, gândeşti şi vorbeşti cursa pe mal. Nu o poţi aborda decât, ca la antrenamentele reuşite, la care ştii că ţi-a ieşit, ştii ce ai făcut acolo şi ce ai simţit. Adversarul nostru cel mai înverşunat era echipa Americii. La  Atena pot spune că, a fost cea mai grea, dar cea mai frumoasă cursă din cariera mea. Am ieşit Campioană olimpică în simplu şi dublu dar cursa în 8+1 din finala de la Atena a fost extraordinară.

G.V.: A doua zi, la încălzire sau la start, care erau gândurile dominante şi ce simţeaţi?

E.L.: La încălzire gândurile sunt îndreptate la ceea ce fac pe moment şi la ce am de făcut. Ştiam că trebuie să mă încălzesc bine, pe rând fiecare grupă musculară. Nimic altceva, decât cum m-am încălzit acasă, pentru că orice mişcare în plus sau în minus putea produce accidentări, „Dacă faci prea mult nu e bine şi nici mai puţin”. Apoi, atenţia este la arbitrii, ei te ghidează. Încălzirea durează 30 minute. Dacă, ai noroc să ai un cârmaci bun, care să te regleze, eşti ochi şi urechi la ce îţi spune. Dacă eşti în dublu, vorbeşti cu coechipierul şi stabileşti tactica cursei. După care, în linia de start sunt 2 minute. Până se dădea startul, mă gândeam: ”Trebuie să plec aşa, trebuie să fac aşa, cu cine mă bat, unii pleacă tare, dar se înmoaie pe traseu”. Ştiam că, dacă plec o dată cu ei, lor le face bine, pentru că aşa s-au antrenat. Simţeam încredere şi dorinţa de a face cursa aşa cum mi-am propus. Nu poţi să zici la start: „Plec pe rupte şi apoi o să văd ce iese, fie ce-o fi, atunci e clar că locul 1 nu este al tău”.

G.V.: Cum va simţeaţi emoţional atunci?

E.L.: Atunci, nu mai ai emoţii, emoţiile sunt până când ai intrat în competiţie, După aceea faci ceea ce trebuie făcut....

Istoria unei semifinale şi finale extraordinare 

E.L.: Au fost două serii în calificări, noi am căzut în serie cu americancele. În 2004, nu mai eram „naşele” lor, ele ne învinseseră. Deci, nu mai plecam de pe poziţia de lider moral, ca la alte Olimpiade. Atunci, teama că ele sunt mai bune şi-a spus cuvântul.  Ne-a părut rău că, am căzut cu ele în serie, dar ne-a prins bine. Deşi, nu am câştigat semifinala, am demonstrat că putem fi mai bune decât ele. Şi, nu fizic, pentru că ele arătau extraordinar. Dacă te uitai la 8-ul nostru şi la al lor, ai fi zis că nu avem nici o şansă. Toate erau înalte şi numai muşchi, nu semănam deloc cu ele. Cu toate acestea, noi am fost mai puternice psihic, am câştigat nu prin pregătirea fizică, nu prin valoare. Aveau un lot pregătit, de excepţie, care a demonstrat, în 2008, la Olimpiada de la Beijing, că au „stofă” şi calităţi indiscutabile de campioane olimpice.

Cursă infernală în semifinală

E.L.: În serie am căzut una lângă cealaltă. Ne-au luat din prima secundă teama, frica, pentru că luasem bătaie tot anul de la ele. În primii 500 m s-au distanţat cu 3 secunde şi jumătate, ceea ce la noi, în barca de 8+1, este foarte mult. Nu îţi ajung 2000 m să recuperezi, în situaţia în care vorbim de echipaje de valoare, nu de echipaje care, după un start puternic, nu mai au resurse să ducă cursa. Am în minte cursa asta, o văd şi acum, fără să mă uit la înregistrarea video. Ele au încercat să păstreze distanţa, noi să ne apropiem din ce în ce, din ce în ce mai mult, încât până la linia de sosire ne băteam la „ciocuri”. A fost o cursă infernală, am trecut cu record de probă ambele echipaje, cu o diferenţă de 19 sutimi de secundă în avantajul Americii, ceea ce înseamnă foarte puţin. Şi atunci, faptul că am recuperat 3 secunde şi jumătate, a însemnat pentru noi că nu sunt invincibile, că avem valoare şi suntem bine antrenate. Le-am spus fetelor: „Un singur lucru avem de făcut în finală, noi ieşim campioane Olimpice doar într-o variantă, dacă nu le lăsăm să se îndepărteze de noi şi stăm lângă ele luăm titlu, am demonstrat că avem de unde, e clar că am pierdut cursa în primii 500, aşa că trebuie să fim mai hotărâte la start”.

 Cea mai frumoasă şi cea mai grea finală

E.L.: La start, pentru că americancele câştigaseră seria, se aflau pe culoarul 3, cel mai bun. Olandezele câştigaseră cealaltă serie şi primiseră culoarul 4 (cele mai bune culoare sunt pe mijloc), noi pe 2, Australia pe 1, lângă noi, iar restul nu mai conta. Am plecat din start fenomenal și nu s-au îndepărtat de noi niciodată mai mult de maxim jumătate de barcă. Au vrut toată cursa, cu disperare, să se îndepărteze de noi, iar când au văzut că nu se pot îndepărta, au intrat în panică. Normal că nu au mai avut luciditatea şi claritatea de a gândi cursa, să tragă ca un adevărat lider, iar finsh-ul a fost de infarct, ne-am bătut la „ciocuri” toată cursa. În ultimii 250 m, a început cârmăciţa Nuţi să ne strige pe nume şi să ne spună, „Tu tragi pentru copilul tău, tu tragi pentru mama ta...”- fiecare îşi lăsase acasă copii, soţ, părinţi, fiecare avea o motivaţie interioară în suflet. Pot spune că, în ultimii 250 m, barca noastră nu a stat pe apă, a zburat. Aşa le-am bătut, cu 2 secunde, pe americance. Erau terminate, a fost o cursă dincolo de limitele omeneşti, de aceea am spus că a fost cea mai frumoasă cursă şi cea mai grea. Ambele echipaje la final se autodepăşiseră, făcusem record personal şi noi şi ele în aceeaşi cursă. Se poate spune că am câştigat pentru că ne-am dorit mai mult şi am avut capacitatea de sacrificiu mai mare, asta a făcut diferenţa.

 G.V.: (În timpul acestei relatări aerul parcă avea altă consistenţă în încăpere, datorită emoţiei şi energiei pe care evocarea acestei curse o emana).

Emoţii şi sentimente ce nu pot fi exprimate

G.V.: La cât de greu v-au fost încercate emoţiile, în atâtea Olimpiade şi Campionate Mondiale, ce vă mai emoţionează acum?

E.L.: Sunt emoţionată când fiul meu are examene la şcoală. La competiţiile internaţionale ale canotoarelor noastre trăiesc mai puternic emoţiile, decât dacă aş fi fost eu în barcă şi, în general, mă emoţionează tot ce este frumos.

G.V.: Înţeleg ce vă emoţionează acum. Dar, ce simţeaţi atunci când treceaţi linia de sosire, pentru ca apoi să vă vedeţi pe prima treaptă a podiumului, cu medalia de aur la gât, auzind imnul României?                                                                                   

E.L.: Acel sentiment nimeni nu-l poate descrie în cuvinte. Îl trăieşti atunci, şi el nu se mai repetă niciodată la fel. Te bucuri, dar acel sentiment, când ai trecut linia de sosire şi ai ieşit campion..., nu are cuvinte, este o descătuşare totală, nu mai ai nici o durere, ca şi cum ai putea să repeţi totul. Dar, dacă ai pierdut nu te mai poţi ridica din barcă, te doare capul, te dor toţi muşchii, ai o stare de amorţeală, nu te poţi ridica. Totul pleacă de la psihic, pentru că efortul fizic este acelaşi, şi dacă ai câştigat, şi dacă ai pierdut. Pe podium este altă trăire. Sportivii pe podium au tot felul de reacţii, unii plâng, alţii râd, se îmbrăţişează cu adversarii, parcă nu ar fi întregi la minte, nu ştiu ce să mai facă...

G.V.:(povesteşte retrăind fiecare imagine cu emoţie, bucurie şi veselie).

G.V.: Vă gândeaţi vreodată la românii care urmăreau cursa la T.V. cu „sufletul la gură”, poate plângând de fericire, văzându-vă pe podium şi auzind imnul ţării la mii de kilometri distanţă?

E.L.: Normal, era un gând al bucuriei împărtăşite. Probabil că îşi dădeau seama cât muncisem, câtă dorinţă şi încredere aveam în noi, pentru că eram 8-ul României. Pentru cei stabiliţi în acele locuri sau pentru cei de acasă, victoria sportivilor români era un sentiment de mândrie, că români de-ai lor reuşeau să se impună la un asemenea nivel. Mai ales, în America, în acei ani de dinainte de 1990. Erau români plecaţi de acasă, poate de 20 de ani. Le era dor de ţara lor, pe care nu sperau să o vadă concurând. Prezenţa noastră, a lotului României, era o descătuşare pentru ei, să îşi audă limba, să ne vadă victorioase, se simţeau mândri că sunt români.

Patriotism şi păreri de rău

G.V.: Aveaţi şi sentimente patriotice?

G.V.: (Observ imediat emoţia şi cum ochii se umezesc uşor)

E.L.: Îmi pare atât de rău că, la ora actuală, eu nu mai văd acelaşi lucru, că acest setiment este tot mai mult pe cale de dispariţie. Nu prea văd dorinţa şi responsabilitatea de a reprezenta România. Îmi pare tare rău pentru că, sportivii din ziua de azi îşi doresc mai întâi banii şi nu medalia. S-au inversat valorile.

Medalia rămâne, banii se cheltuiesc

G.V.: Care este diferenţa între medalie şi bani?

E.L.: Diferenţa este enormă. Medalia şi banii sunt legate între ele. Dar, ca sportiv trebuie să-ţi doreşti câştigarea medaliei în primul rând, pentru că banii vin automat apoi. Nu este bine să te preocupe banii în perioada concursului. Încă de la începutul pregătirii, trebuie să-ţi propui să iei medalie, să îţi doreşti să vezi ce înseamnă să-ţi cânte imnul, să fii cel mai bun din lume. Să-ţi spui: „Vreau şi eu să trăiesc acel sentiment, de a fi cel mai bun din lume, să cunosc ce au simţit alţii, care au avut fericirea şi împlinirea asta”.

G.V.: Ce simbolistică are medalia?

E.L.: Atât îţi spun: „Medalia rămâne, banii se duc”. Medalia lasă o urmă de mândrie în piept, pentru că ai realizat ceva în viaţă.

Nostalgie pentru vechiul Snagov

G.V.: Ce reprezintă lacul Snagov pentru Elisabeta Lipă? De ce este el unic pentru canotajul românesc?

E.L.: Rezultatele bune ale canotajului se datorează în primul rând faptului că am avut o şcoală de canotaj foarte bună. Lacul Snagov nu are nimic aparte, faţă de alte lacuri, doar că este aproape de Bucureşti şi ai posibilitatea să-ţi vezi familia mai des. Faţă de cum era lacul acum 20-30 ani, acum nu mai seamănă deloc. Pentru lacul de atunci am nostalgie, pentru lacul de acum nimic, nu pot să-l suport. El nu are nici o vină, vina este a celor care locuiesc în jurul lui, care nu ştiu să se respecte pe ei, între ei şi nici valorile acestei ţări. Nu mai poţi avea pretenţia să fie patrioţi şi mândri de a vedea sportivii români primii pe plan mondial. Asta justifică comportamentul lor pe lacul Snagov.

G.V.: Cum e sa fii „legenda vie” a canotajului românesc şi internaţional?

E.L.: Eu nu mă consider legendă, am senzaţia că nu am dat tot, pe cât aş mai fi putut, în sport.     

Dinamo nu lasă sportivii buni pe drumuri

G.V.: Ce reprezenta Dinamo, în vremurile când eraţi sportivă?

E.L.: Nu doar în acele vremuri, ci şi acum consider că este un lucru bun pentru generaţiile tinere. Auzim în stânga şi dreapta de reconversie profesională a sportivilor după ce se retrag. Sunt foarte rare exemplele de sportivi care, după ce s-au retras din activitatea sportivă, au mai fost băgaţi de cineva în semă, în afară de cluburile Dinamo şi Steaua. La alte cluburi, după ce nu mai pot concura, sportivii sunt uitaţi. Ori, la Dinamo nu putem vorbi de aşa ceva, aici încă sunt ajutaţi în carieră de către Ministerul Administraţiei şi Internelor. Faptul că, Dinamo este sub tutela ministerului,  cu toate problemele legate de disponibilizări şi criză, înseamnă destul de mult pentru noi. În realitatea societăţii noastre, tinerii au încă motive multe să facă sport, faţă de celelalte posibilităţi care li se oferă.

G.V.: Este doar o coincidenţă a destinului faptul că, în cea mai grea perioadă a clubului, aţi venit la conducerea lui?

E.L. Soţul meu îmi spune mereu: „Elisabeta, viaţa ta este o luptă continuă”. Probabil că destinul a făcut să fiu aici, în aceste momente de criză, în cel mai mare declin al societăţii, pentru că trebuie să fim realişti că suntem pe o pantă alunecoasă (şi îmi aduc aminte de cantonamentele de iarnă de la Babele, cu pante îngheţate şi vânt puternic, pe care le urcam până la urmă). Aşadar, cineva trebuia să fie şi aici. Nu pot spune că am fost ghinionistă, venind în aceste momente la club. În viaţa mea, nu am regretat  nimic. Trebuie să lupt mai mult, mai ales că am făcut sport şi am fost în situaţia sportivilor mei. Ştiu ce înseamnă să munceşti şi să nu te bage nimeni în seamă, ştiu ce înseamnă să ai nevoie ca cineva să-ţi spună un cuvânt bun, să te ajute financiar când ai mare nevoie. De aceea, indiferent de situaţie, eu ştiu că  fac ce pot mai bine pentru ei.

G.V.: Sunt greu de motivat sportivii?

E.L.: Este greu să îi mai motivezi, pentru că sunt alte generaţii, au alte vise, alte dorinţe de împlinire şi valori. Este greu să îi motivezi dacă ei nu îşi doresc total exprimarea potenţialului lor la cel mai înalt nivel. Sportivii implicaţi şi responsabili de îndeplinirea propriilor vise nu au nevoie să îi motiveze nimeni.

G.V.: Ce gânduri aveţi pentru cititorii site-ului www.csdinamo.eu?

E.L.: Numai gânduri bune, sănătate şi putere de muncă pentru împlinirea obiectivelor voastre.