Studiul genialității în sport – ION CERNEA

Autorul articolului și interviului: George Vescan (foto Mihai Neacșu)

Ion Cernea, omul care a realizat tot ce şi-a dorit, ne dezvăluie în acest interviu cum a devenit un mare sportiv, antrenor, arbitru, dar şi despre viața alături de soţia sa, Irina Loghin.

A devenit vicecampion la J.O. Roma din 1960 și a fost medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964,  vicecampion mondial la Yokohama – Japonia în 1961, campion mondial  la Tampere – Finlanda în 1965, a câștigat 10 titluri de Campion Național în cei 10 ani cât a luptat la seniori (1955- 1965, la categoriile 52 ,57 și 63 kg).

La cei 79 de ani ai săi, este acelaşi om vertical, cu un profil parcă sculptat în stâncă, cu ochi albaştri pătrunzători de culoarea oţelului, exprimă hotărâre și siguranță. Îmi povesteşte cu uşurinţă şi bucurie despre cum a reușit în viaţă.

Nu te ataşa de un singur obiectiv atunci când simţi că poţi mai mult

O strategie a succesului în psihologie este: să ai un obiectiv clar, să faci tot ce este posibil pentru a-l obţine, dar să fii capabil de a trece la alte obiective, mai mari, atunci când oportunităţile apar.

Întrebat despre realizările sale în sport, Ion Cernea mi-a explicat că nu doar ca sportiv a avut succes: „Cu siguranţă sunt sportivi români cu mai multe medalii olimpice şi mondiale. Unii au fost doar sportivi mari, alţii  au fost şi antrenori buni. Eu, după ce am încetat cariera sportivă, am devenit arbitru internaţional, antrenor federal, profesor la Academia de Studii Superioare din Paris (1971), am ținut cursuri antrenorilor din multe țări occidentale, dar cea mai strălucitoare medalie pe care am câştigat-o şi cu care am trăit alături este soţia mea, care mi-a dăruit doi copii minunaţi”.

Oamenii de succes se nasc cu un destin aparte?, l-am întrebat pe maestrul emerit Ion Cernea. „Cred că există noroc, dar mai ales contează simţul realităţii, să observi când șansa îți apare, să îndrăznești şi să iei de la viaţă tot ce îţi oferă, cu condiţia de a fi perseverent și implicat în muncă. Eu am îndrăznit mereu mai mult pentru că am simţit că pot. Am păşit de la obiective mici spre obiective mari cu sentimentul că sunt realizabile”.

Începutul unei cariere sportive

„M-am născut în 1935, pe 21 octombrie, în comuna Râul Alb din Dâmboviţa. La 14 ani începusem Şcoala Profesională din Sinaia. Într-o zi, un profesor ne-a întrebat dacă vrem să mergem la lupte. Eu nu ştiam nimic de acest sport şi mi-am imaginat că ne luptăm cu baionete şi săbii, aşa că m-am dus. M-am remarcat în scurt timp. La nici un an am ieşit campion naţional la juniori. Îmi puseseră fotografia cu medalia de gât la panoul de onoare de la intrarea în fabrică. Scria că sunt primul campion naţional al clubului din Sinaia. Am simţit o mare bucurie şi m-am uitat minute în şir la acea fotografie. Atunci mi-am propus să fiu campion naţional şi la seniori. Antrenorul Staicu Ion era un bun tehnician, mă învăţase două procedee pe care mă bazam că le pot face oricărui adversar. Mă născusem cu o viteză de reacţie excepţională, acesta a fost talentul meu motric. Este ştiut că forţa şi rezistenţa pot fi dezvoltate dar cu viteza te naşti. Îmi aduc aminte, mai târziu, la o finală a campionatului naţional de seniori urma să lupt cu Popescu Simion. Eu eram la Dinamo, iar el la Steaua. Înainte să înceapă lupta, şeful de catedră de la Facultatea de Sport, profesorul Vascul Popovici, îi dădea indicaţii lui Simion: „Ai grijă cu Cernea, vine prin stânga, pătrunde prin dreapta, trebuie să-l blochezi …”. La care  Popescu se prinde cu mâinile de cap şi disperat strigă: „Lasă-mă domnule în pace, îmi zici să-l contrez, să-l blochez, dar eu nici nu-l văd când vine şi până vreau să fac ceva, el face altceva …” Maestrul râde cu poftă, apoi continuă: “Aveam eu acest talent înnăscut, dar eram și foarte conştiincios şi muncitor”. Când a venit perioada armatei, Steaua mă trecuse pe o listă la ei. Dinamo mă dorea şi mai mult. Aşa că, pentru a nu risca nimic, cei de la Dinamo mi-au trimis ordin de încorporare, dar şi un ordin de arestare. Când am văzut asta am fugit în munţi, două săptămâni. Când m-am întors, am fost „ridicat” de 4 domni şi însoţit cu trenul la o unitate a Miliţiei din Arad. Nu prea ştiam de ce se întâmplă cu mine în această unitate, unde am stat 3 luni, încălţat cu nişte bocanci cu 4 numere mai mari, după care am fost trimis la Dinamo”.

Recunoașterea valorii, de către ceilalți, este mobilizantă și dă încredere

„În 1955 am câştigat titlul naţional la seniori şi am fost selecţionat în lotul naţional, unde am stat 10 ani. Dorinţa mea cea mai mare în această perioadă a fost să câştig aurul olimpic sau mondial. În acelaşi an am participat la Festivalul Mondial de Lupte de la Varşovia, unde am câştigat argintul. Atunci un gazetar pe nume Şeinescu a scris în Sportul: „Acest luptător tânăr promite foarte mult. Veţi mai auzi de el!”, ceea ce mi-a produs o mare bucurie şi încredere că voi câştiga, cândva, aurul mondial. La Campionatul Mondial de la Tampere am plecat cu disjuncţie de 2 centimetri la claviculă. Toţi spuneau că maestrul Corneanu m-a luat la plimbare pentru că eram prieteni. Am câștigat cu durere fiecare meci, urma să lupt în finală, când l-am auzit pe şeful delegaţiei vorbind la telefon cu Miron Olteanu - secretarul P.C.R. pe sport raportând: ”Cernea este singurul român care a rămas în competiţie, este în finală… I-am spus că polonezul este viclean şi că poate să-i facă procedeu pe stânga. Cu siguranţă va da tot ce poate chiar dacă îl doare umărul. Avem mare încredere în el…”. M-a amuzat şeful delegaţiei pentru că ştiam că nu făcuse nici o zi de lupte. Dar, pe de altă parte m-am simţit important, încrezător și am mai simțit că acum este momentul să iau aurul mondial. Și l-am câștigat”.

Concentrare şi atitudine de învingător

„Primul adversar era cântarul. Deshidratat şi nemâncat de câteva zile nu mă gândeam la adversari, ci doar la realizarea categoriei. Înaintea unui confruntări, în general, nu mă interesa tehnica adversarului, ci doar ce îmi propuneam eu să fac. Cu cei mai buni, însă, mă gândeam la o strategie tehnico-tactică în care includeam evitarea unor puncte forte ale adversarului. Aveam o atitudine sigură pe mine şi încredere în ce pot face şi mă amuzam când îi vedeam pe adversari timoraţi şi îmi spuneam că sunt pe jumătate bătuţi, deşi îmi respectam adversarii şi luam fiecare luptă în serios.”      

Pentru cei cu încredere în sine, sfârșitul este întotdeauna un nou început

„După ce am câştigat aurul la Mondiale mi-am anunţat retragerea. Cei de la Partid mi-au spus că nu mă pot lăsa acum când am ajuns în vârful ierarhiei sportive. Că-mi dau vacanţă la mare, la munte, dar să nu mă las. Eu am rămas hotărât în decizia mea şi le-am spus că nu vreau să-mi repet performanţele şi că mă aşteaptă alte lucruri pe care vreau să le realizez. Aşa că în 3 ani am ajuns arbitru internaţional şi am arbitrat toate olimpiadele de la Munchen – 1972 la Seul – 1988, cât și la toate campionatele mondiale din această perioadă.

Am predat tehnica luptelor la Academia de Studii Superioare din Paris în 1971, am susținut stagii de pregătire cu antrenori din Germania, Israel, Elveţia, Finlanda, Suedia, S.U.A. etc, până am ieșit la pensie.

Ca antrenor  federal, în perioada 1968-1987,  împreună cu fostul meu antrenor Ion Corneanu, am avut o perioadă lungă în care luptătorii români s-au afirmat la cel mai înalt nivel mondial şi olimpic. A fost perioada de aur a luptelor românești. Sportivi ca Nicolae Gingă, Nicolae Martinescu, Ion Păun, Victor Dolipschi, Nicolae Zamfir, Ştefan Rusu şi mulţi alţii au făcut ca imnul României să cânte la mondiale și Jocuri Olimpice”.

Sentimentul de apartenență influențează major imaginea de sine – încrederea în sine

„M-am mirat de multe ori de ce jurnaliştii nu întreabă sportivii ce simt când sunt pe podium şi li se cântă imnul naţional. Eu am simţit întotdeauna o bucurie care îmi umplea pieptul şi se revărsa în lacrimi. Eu aşa eram. Mă gândeam că ar trebui să râd, dar nu îmi puteam opri lacrimile de bucurie. Apoi nu ştiam cum să ajung mai repede acasă la familie şi să mă întâlnesc cu prietenii. Mi s-a propus să rămân în mai multe ţări. Dar eu refuzam imediat. Eram chinuit de coşmaruri noaptea în care visam că pierd avionul sau că rămân pe acolo. Cred că patriotismul trebuie să fie o parte integrată în personalitatea sportivilor”.

O relație este constructivă când ambii parteneri se sprijină unul pe celălalt în evoluția lor

„Cea mai mare realizare a mea este familia. După 40 de ani de când sunt împreună cu soția mea, pot spune că ne iubim ca în prima zi, deoarece respectul și grija unuia față de celălalt este neschimbată. De-a lungul vieţii m-am întrebat de multe ori: „Dacă m-aş mai naşte o dată şi aş avea de ales din alte destine, ce aş alege? Şi întotdeauna mi-am zis, că tot viața asta aş alege. Am trăit şi trăiesc viaţa pe care mi-o doresc”.

CS Dinamo, 12 martie 2014, ora 15⁴⁵