Studiul genialităţii în sport - Patzaichin

                                                                                    Interviu realizat de:

                                                                                      George Vescan

                                                                                    Psiholog C.S. Dinamo

Ivan Patzaichin: “Dinamo înseamnă foarte mult pentru mine, fără sprijinul      

                            acestui club nu aş fi avut realizări mari, ca sportiv şi antrenor”.

            Acum câţiva ani a fost declarat de forul internaţional de kaiac-canoe, Sportivul Secolului XX, iar Comitetul Internaţional Olimpic i-a acordat Ordinul Olimpic “Colanul de Platină”.

Are un palmares impresionant: a participat la 5 ediţii ale Jocurilor Olimpice, la care a cucerit 7 medalii, din care 4 de aur, a participat la 11 ediţii ale Campionatelor Mondiale, la care a cucerit 22 de medalii, iar în calitate de antrenor al secţiei clubului şi al lotului olimpic de kaiac-canoe, a reuşit ca sportivii pe care i-a pregătit să cucerească peste 150 medalii, din care 5 olimpice.   

Nu cred că există români care să nu fi auzit Ivan Patzaichin. Este o poveste vie. Nu spun legendă vie pentru că indiferent cât de sus l-a dus viaţa nu a uitat niciodată bunul simţ şi modestia omului puternic, care nu are nevoie de mai mult decât este.

Cu căldura şi amabilitatea cunoscută, Ivan şi-a depănat amintiri într-un interviu realizat pentru cititorii site-ului Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti.

G.V.:  Articolul se cheamă “Studiu asupra genialităţii”. Ce părere aveţi?

I.P.:     Acest titlu mi se pare imens.

G.V.:   Ce credeţi, un om cu talentul dumneavoastră se naşte aşa sau devine pe parcurs?

I.P.:     Este greu de spus, pentru că talentul este o părticică din succesul unui performer, dar nu este esenţial. Din punctul meu de vedere, munca este cea care determină rezultatul. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu eram convins că doar munca mă poate duce unde îmi doresc, nu talentul. Nu eram un atlet statuie, eram firav, dar cu ambiţie şi voinţă imensă. Cu acestea am venit în Dinamo şi cu dorinţa de a fi campion. Am avut exemplul  a trei sportivi din satul meu, Mila 23, care, cu un an înainte să vin la Dinamo, ieşiseră campioni mondiali: Afanasie Sciotnic, Serghei Covaliov - cu care de altfel am şi câştigat prima medalie, şi Vicol Cobaliciov, pe care văzându-i campioni mondiali m-am întrebat: „Eu de ce să nu fiu?”. Această motivaţie de a fi cel mai bun m-a călăuzit  în toată cariera mea: să fiu cel mai bun, să demonstrez, asta!. Pentru mine nu era o problemă să ies campion mondial sau olimpic, ci să demonstrez încă o dată şi încă o dată la toţi ceilalţi care nu credeau sau nu acceptau că eu, un puşti, un adolescent, puteam să fac asta.

G.V.:   Când v-aţi hotărât să faceţi sport de performanţă ? Am aflat că v-au ajutat consătenii...

I.P.:     Da, m-am dus la ei şi i-am rugat să mă înscrie şi pe mine. În ’67, martie, am venit la Dinamo, cu o lună scoatere de la muncă. La 16 ani, eram angajat ajutor pescar la tata. Acolo, în satul meu din Deltă, terminând şcoala generală, altceva nu aveam de făcut. Atunci Dinamo a fost o oportunitate de a face altceva în viaţă. Probabil că aş fi fost şi acum pescar. Această muncă nu era grea pentru mine, pentru că eram obişnuit cu greutăţile, cu barca şi apa. De aceea, am venit în Capitală să fiu campion, fără nici cea mai mică reţinere. Însă, nu a fost chiar aşa. Am început cu ceva ... eşecuri. Deşi credeam că ştiu să stau în barcă nu reuşeam deloc. Mă răsturnam imediat, astfel încât am vrut să renunţ. Chiar şi antrenorii îşi puneau problema dacă să mă trimită acasă, chiar la sfârşitul lunii respective. În acel moment, a apărut Simion Ismailciuc, campionul olimpic de la Melbourne, din 56. El a avut o intuiţie care mi-a dat aripi, m-a încurajat. S-a urcat cu mine în barcă şi mi-a arătat cum se stă în canoe, cum să tragi ca să mergi drept, pentru că eu până atunci trăgeam în cercuri si mă răsturnam.

G.V.:   Aveaţi atunci presimţirea unui viitor destin extraordinar?

I.P.:     Aveam convingerea că, indiferent de ce m-aş fi apucat, aş fi fost primul.  Asta era construcţia mea, care venea din îndemnul părinţilor şi a mediului în care am trăit şi copilărit. Asta a fost dorinţa mea: de a fi cel mai bun. Aşa era si acasă: dacă mă apucam să pescuiesc sau să trag la rame, vroiam să fiu înainte la toţi pescarii. Spiritul ăsta l-am avut mereu, ambiţia să fiu cel mai bun. În întreaga mea carieră, la tot ce m-am angajat am avut în vedere să dau profesionalism şi responsabilitate, să mă bazez pe certitudinea lucrului bine făcut.

G.V.:   Care a fost antrenorul care v-a influenţat decisiv, ca om?

I.P.:     Radu Huţan era antrenorul principal, dar secundul Simion Ismailciuc a fost pentru mine primul care mi-a arătat tainele tehnicii în canoe. De altfel, pe parcursul întregii vieţi, de câte ori am avut o problemă m-am consultat cu el. Era un om foarte ambiţios, mic de statură, dar cu o energie şi o putere imensă. Un om bun de la care am primit numai sfaturi bune şi multă încurajare. De câte ori nu-mi ieşea ceva la tehnică, mă duceam la el şi stăteam ore întregi pe ponton, acolo unde nu ne vedea nimeni şi luam fiecare segment al mişcării şi îl discutam.

G.V.:   În mod deosebit, ce aţi învăţat de la el?

I.P.:     El mi-a transmis că cel mai important  este să munceşti cu toate forţele tale, pentru a-ţi realiza visele. Dacă ţi-ai propus un vis trebuie să te lupţi pentru acel vis.  Iar eu, cred, ba nu, sunt convins, aşa am făcut!

G.V.:   Când aţi realizat că puteţi fi ori puteţi deveni cel mai bun?

I.P.:     Răspunsul meu o să fie puţin mai lung. O să încep cu... începutul! Imediat, cam la două săptămâni după ce s-a urcat Ismailciuc cu mine în barcă, am început să mă bat cu cei mai buni juniori din lot şi, atunci, mi s-a prelungit scoaterea din producţie. Era în luna aprilie, începutul lui mai. Apoi, am avut un concurs de fond, unde am ieşit pe locul doi. Deşi eram mai bun decât ceilalţi, am ieşit pe locul doi pentru că am fost sancţionat, deoarece am pus mâna pe un coleg - Crăciun, care era tot din club - eu neştiind regulamentul, potrivit căruia nu ai voie să pui mâna pe adversar. El a pus pagaia în barca mea, dar eu l-am împins cu mâna. N-am ştiut că  o să mă descalifice. Acesta a fost al doilea eşec din începuturile carierei mele. Primul a fost când eu credeam că stăpânesc barca, dar mă răsturnam cu uşurinţă... Anul următor, am fost la „Mondiale” în Germania, unde am învins campionul olimpic în proba de simplu de la Tokyo, dar am fost descalificat.

În 1968, la Olimpiada din Mexic, aveam două probe, simplu şi dublu. La simplu, după ce am condus 900 m, am abandonat pentru că am înţepenit. Nu am mai putut să trag! Dar, după numai o oră, am ieşit campion olimpic la dublu, împreună cu Serghei Covaliov. Multă lume a spus că am câştigat datorită partenerului meu care m-a cărat în barcă pentru că el avea mai multă experienţă, iar la simplu nu câştigasem. Şi atunci ambiţia mea a fost ca, la Munchen, în 1972, să câştig la simplu. Atunci, am muncit mult la această probă, în pregătire, şi am câştigat chiar şi când mi s-a rupt pagaia în serie, pentru a demonstra cine sunt eu, ce pot eu. Cred că acesta poate fi un răspuns la întrebare...

G.V.:   Aţi povestit şi despre unele eşecuri. Cum vă reveneaţi după ele?

I.P.:     Totdeauna am avut o echipă în spate. Orice performanţă o faci în echipă: antrenor, medic, maseur, federaţie şi club. Cel mai elocvent moment din viaţa mea a fost în ’76, la Olimpiada de la Montreal, când nu am câştigat medalie. A fost singura dată când am cedat, nerespectându-mi promisiunea. De fapt, a fost o ambiţie prea mare. Mă căsătorisem de un an şi îi promisesem soţiei mele că ori mă întorc pe primul loc, ori fără nimic - „prinţ sau cerşetor”. Eram pe locul doi şi pe primul, Vasile Iurcenko, avea un avantaj considerabil la jumătatea cursei şi am zis că e imposibil să-l ajung şi atunci am cedat cursa. Dar, învăţând din asta, am decis să nu se mai repete niciodată. După aceea, am realizat că puteam să câştig, văzând imaginile şi rezultatele. După 750 m, sportivul rus a cedat şi el, iar cursa a fost câştigată de croatul Matiga Lgubek, rusul terminând pe locul 4. Apoi, a fost o perioadă în care renunţasem, pe motiv că sunt prea bătrân, că nu mai merge.  Aveam 26 ani. Însă, am simţit că echipa mă ajută, că toţi, inclusiv antrenorii, federaţia, familia doresc să mă apuc din nou, pentru că am tot viitorul în faţă şi încă sunt tânăr. Atunci a mai scris şi un ziarist, Vasile Tofan, la ziarul „Sportul”, un articol, pe care îl păstrez şi acum: „ Ivan va învinge din nou”. Toate acestea m-au convins să revin după 3-4 luni de pauză, din septembrie până în februarie. Abia după aceea am simţit eu că a început adevărata mea carieră. Din momentul acela, nu am mai pierdut nicio cursă, până când m-am lăsat, o dată cu Olimpiada din 1984 de la Los Angeles.

G.V.:   Şi, totuşi, insist, după un eşec, cum vă reveneaţi?

I.P.:     Aici a fost ambiţia şi munca dură pe care eu o făceam la antrenamente, până simţeam că nu mai pot, iar la concursuri, indiferent de rezultat, după ce terminam cursa simţeam că nu am dat totul, că aş fi putut mai mult. O singură dată, la Olimpiada din Los Angeles, am simţit că am dat maxim.

G.V.:   De ce era important să fiţi cel mai bun?

I.P.:     Nu ştiu! Ăsta a fost visul meu, să fiu primul, totdeauna. Vă repet, indiferent ce altă profesie aş fi făcut, aş fi fost primul, pentru că la mine totul ieşea prin multă muncă. Să revenim la Los Angeles: după cursă, am văzut imagini cu mine. Aveam o figură epuizată. Atunci am zis stop, eu mă retrag. Oricum, îmi propusesem de la prima Olimpiadă la care participasem să mă retrag tot la o Olimpiadă. „Am început cu o Olimpiadă, o să mă retrag tot la o Olimpiadă”. Puteam să mai merg 2-3 ani, dar am preferat să mă retrag în glorie.

G.V.:   Care a fost cea mai frumoasă cursă?

I.P.:     Pentru mine, ultima a fost cea mai frumoasă.

G.V.:   Seara, înaintea finalei, ce gânduri vă treceau prin cap?

I.P.:     Hai să vă povestesc seara dinaintea unui eşec, atunci când am ratat cursa. Nu am avut astâmpăr toată noaptea, mă îngrijora vântul, nu puteam să dorm şi ieşeam mereu afară să mă uit la fumul de la coşurile fabricilor, să văd din ce parte bate vântul. Mă stresa aşa de tare vântul, că ieşeam afară să mă uit la hornurile fabricilor, chiar dacă vântul nu bătea deloc. Totuşi, unul din atuurile mele era că indiferent de cursă, aveam atât autocontrol încât adormeam când vroiam. Am fost foarte stăpân pe mine, mai ales pe ce vroiam. De exemplu, la concurs aveam emoţii, dar nu dintre acelea care să mă stăpânească ele pe mine. De multe ori mă apuca râsul în blocstart, uitându-mă la adversari cât de desfiguraţi erau de emoţii, galbeni, palizi, crispaţi, îi simţeam din start că îi am la mână: „Ăştia sunt morţi din plecare, nu am treabă cu ei”.

G.V.:   Şi totuşi la ce vă gândeaţi?

I.P.:     Pregătirea pentru mine era sfântă. Distanţa unei piste o împărţeam pe bucăţi. Ştiam ce am de făcut şi cât timp scoteam pe prima, a doua şi a treia bucată .  De exemplu, la Olimpiada de la Munchen, în finală, la  primii 250 m aveam un minut şi o secundă, şi eram pe locul 5, la 500 m aveam două minute şi două secunde şi  eram pe locul 3, la 750 m aveam trei minute trei secunde şi eram deja pe locul 1, iar finalul l-am câştigat cu 4,08 secunde. Dar, pe ultimii 50 de metri nu am mai tras. Aveam 3 bărci avans, am ridicat pagaia, şi am ajuns cu 4,08.

G.V.:   Bine, dar înainte să adormiţi la ce vă gândeaţi?

I.P.:     Gândul era cum să fac să câştig. Întotdeauna îmi făceam imaginea cursei, eu nefiind un tip forţos, trebuia să abordez cursa tactic. Eu plecam în ritmul meu, îi vedeam pe cei care plecau în faţă, îmi cunoşteam adversarii.

G.V.:   Aţi avut adversari pe care ştiaţi că o să-i învingeţi?

I.P.:     Nu, niciodată nu mi-am desconsiderat adversarii. Aveam emoţii, dar constructive, care mă făceau să fiu foarte atent la a-mi face cursa aşa cum mi-am propus, pentru că, dacă îmi făceam cursa mea nu aveam cum să nu fiu în faţă.

G.V.:   Când apăreau emoţiile? De exemplu, acum sunteţi la încălzire! Ce gândiţi, ce simţiţi?

I.P.:     Mă gândeam la cursă doar, cum să o fac: o vedeam, ştiam şi culoarea la balize, pentru că studiam pista înainte. Înainte de cursă, studiam pista, cum e apa, cum bate vântul, ce culoare au balizele, la ce distanţă sunt.

G.V.:   La start...ce gândeaţi, ce simţeaţi?

I.P.:     Aveam emoţii, dar nu să mă desfigureze, după două lovituri nu mai simţeam nimic. Îmi era gândul numai la cursă, cum să o fac aşa cum am construit-o.

G.V.:   Vă întreb, pentru că, pe unii sportivi, emoţiile îi crispează.

I.P.:     Ştiu. Am avut şi eu sportivi care înainte să meargă la start, mergeau de cinci ori să facă pipi. Ori îi vedeai că nu pot vorbi, aveau maxilarele încleştate.

G.V.:   În comparaţie cu aceştia, ce făceaţi dumneavoastră?

I.P.:     Liniştea mea venea din munca la antrenamente. Eu îmi pregăteam mult realizarea viselor încă de acasă, ca să le împlinesc la „Mondiale” sau la Olimpiadă. Trebuia să ajung la un timp care să-mi asigure liniştea. Munceam şi pe ascuns. De multe ori, mă ascundeam după un colţ şi repetam tehnica. Sau în secret. Sau ziceam că merg la plimbare şi, imediat cum ieşeam, o rupeam la fugă, pentru că aveam eu în gând că îmi trebuie rezistenţă şi viteză.

G.V.:   V-aţi gândit la românii care vă urmăreau de acasă?

I.P.:     Da, mă gândeam. Totdeauna, ştiam că se uită prietenii, familia şi, în general, mulţi oameni, cărora voiam să le demonstrez că le sunt cel mai bun prieten. 

G.V.:   Ce simţeaţi cînd treceaţi linia de sosire primul?

I.P.:     Este greu de spus în cuvinte, de povestit, ce simţi atunci. Îţi vine să urli, este o descătuşare maximă.

G.V.:   Este diferenţă între ce simţi când treci finish-ul şi când eşti pe podium?

I.P.:     Este diferenţă. Primul moment este răbufnire, iar al doilea este acel sentiment de satisfacţie supremă, când îţi cântă imnul.

G.V.:   Patriotismul avea loc în toată această trăire?

I.P.:     La mine foarte mult. Şi acum, proiectul la care lucrez în prezent îl fac tot pentru România. Încerc, sub altă formă, să duc mai departe ce am făcut o viaţă.

G.V.:   Totuşi se vorbeşte foarte puţin în rândul sportivilor despre patriotism. Ei nu mai au  aceste trăiri ?

I.P.:     Parcă nu-i normal să se întâmple aşa. Cu toţii suntem datori indiferent că facem sport sau facem altceva. Și dacă faci o construcţie trebuie să scrii că este românească, tradiţională.

Naţia noastră parcă este puţin mai destrămată, trebuie să încercăm să muncim împreună, nu fiecare pe „barba lui”.

Îmi aduc aminte: la Olimpiada de la Moscova – ştii, sunt lipovean! – la conferinţa de presă nu au vrut să-mi aducă translator, spunându-mi că eu ştiu să vorbesc bine ruseşte, deci nu am nevoie de translator. Însă eu le-am spus că sunt român şi o să vorbesc în limba română la coferinta de presă, iar ei s-au supărat pe mine. Eu sunt lipovean, dar sunt cetăţean român si mă mândresc cu asta, şi poate am fost mai român decât mulţi alţi români.

G.V.:   Chiar, aţi simţit cât de mult vă iubeşte poporul român?

I.P.:     Da, am simţit mereu şi asta înseamnă pentru mine mult. Chiar şi acum merg pe stradă şi oamenii mă salută, vin la mine şi dau mâna cu mine, iar pentru mine asta este o comoară.

G.V.:   Ce aţi pus pe primul loc?  Medalia sau banii?

I.P.:      Niciodată banii, pentru că atunci nici nu erau bani. Eu nu trăgeam pentru bani, ieşeam campion olimpic şi luam doar două salarii și jumătate. Eu de la 16 ani câştigam bani şi nu m-au tentat. Când am venit la Dinamo aveam salariu 2500 lei, iar când m-au angajat sergent-major la club aveam 704 lei. Dar, asta nu a contat deloc pentru mine. Faptul că m-au angajat la Dinamo era totul pentru mine.

G.V.:   Ce a reprezentat Dinamo pentru dumneavoastră?

I.P.:     Dinamo a fost o familie pentru mine, îi datorez tot ce am realizat. Altfel, aş fi rămas  pescar. Venind la Dinamo am avut ocazia să ajung unul dintre cei mai mari sportivi ai lumii. La Dinamo m-am format şi ca antrenor, toată viaţa mea mi-am petrecut-o aici, 43 de ani, şi toate astea le datorez numai Clubului Sportiv  Dinamo Bucureşti.