Studiul genialității în sport - talentul este supraevaluat?

Un interviu de George Vescan (foto - Mihai Neacșu)

Liviu Răducanu (foto, rândul de jos, primul din dreapta), sportiv şi antrenor emerit, se identifică cu istoria secţiei de polo a C.S. Dinamo, deoarece a fost antrenat de iniţiatorii acestui sport, a făcut parte din generaţia de aur a României ca sportiv şi a antrenat pe cei mai buni poloişti din prezent. Timp de 48 de ani dedicaţi acestui sport a acumulat o experienţă mare, pe care ne-o împărtăşeşte în acest interviu în stilul său jovial, deschis şi prietenos.

Palmares

La Jocurile Olimpice de la Montreal – 1976, Liviu Răducanu împreună cu puternica echipă de polo a României s-a clasat pe locul 4, a ocupat locul 5 la Campionatul Mondial din Columbia - 1975, locul 1 și 3 la Jocurile Mondiale Universitare, 7 participări la Campionatele Europene şi 4 la Campionatele Mondiale, locul 2 la Cupa Cupelor, de două ori locul 3 Cupa Campionilor Europeni, de 7 ori câştigător al Cupei României, 16 de titluri de campion naţional (11 ca sportiv și 5 ca antrenor), 300 de meciuri în echipa naţională în perioada 1973-1988.

Ca fost sportiv de excepţie şi antrenor emerit, crezi că talentul este esenţial în atingerea marii performanţe?   

Cred că ideea împământenită că talentul este esenţial este supraevaluată. În ce mă priveşte, mi-ar fi uşor să spun că am fost talentat de mic şi înotul a fost a doua mea natură. În realitate a fost un cumul de factori întâmplători care au contribuit la realizările mele. În primul rând, am locuit pe strada Andrei Mureşan (din zona Dorobanţi), aproape de Lacul Floreasca, unde mergeam toată vara cu prietenii să înotăm. Am învăţat să înot singur, m-am aruncat în apă şi am înotat... adică nu m-am înecat. În al doilea rând, am avut noroc pentru că pe strada mea locuiau mulţi sportivi valoroşi, cum erau handbaliştii Dan Marin şi Cozma Marin, atletul Dinu Piştalu, lângă casa mea era un poloist, prieten cu mine. Mă duceam la toate meciurile de handbal şi polo, aşa că eram atras de sport cu pasiune. Pe vremea aceea pe strada noastră treceau 3-4 maşini pe zi, în rest strada era un teren de sport pentru toţi copiii, alergam în parcul Cerchez unde este TVR acum sau în Parcul Floreasca (Groapa). În al treilea rând am avut noroc de antrenori, oameni cu caracter de la care am avut ce învăţa, atât ca sportiv, cât şi ca om.

Cum erau foştii tăi antrenori?

În 1966 aveam 13 ani, când am fost la Bazinul Floreasca să mă înscriu la polo. Antrenorul emerit Paul Niculescu după ce m-a văzut cum înot mi-a spus: „Copile ai de muncit de acum, dacă vrei să faci polo”. Și am acceptat acestă provocare. De atunci nu am lipsit, fără un motiv serios, de la nici un antrenament până când am terminat cariera sportivă. Acest antrenor a fost un pedagog la antrenamente şi un părinte în viaţa de zi cu zi. Oriunde mergeam în ţară sau în străinătate, vizitam cele mai interesante puncte turistice, unde ne explica semnificaţia şi rolul lor în istorie. Aşa am vizitat mănăstirile din Moldova, vestigiile dacice de la Callatis, monumente istorice din Turcia sau Spania. Exigent în pregătirea tehnicii, nu trecea cu vederea vreo greşeală, te făcea să înţelegi unde este greşeala şi te ajuta să găseşti soluţia ideală. Pot spune că în mare măsură mă antrenam cu toată perseverenţa şi seriozitatea de dragul lui. Al doilea mare antrenor pe care l-am avut a fost Anatolie Grinţescu, un Om cu o personalitate deosebită, un profesionist desăvârşit. Pregătea fiecare antrenament în cele mai mici detalii, cerea multă seriozitate în pregătirea fizică. Fiecare antrenament era o luptă dură cu limitele noastre. A format câteva generaţii la echipa naţională care au ţinut polo-ul românesc în acei ani în primele 7 echipe din lume. Avea cultul muncii, în acele vremuri pe care le trăiam cu toţii se vorbea peste tot de reconstrucţie şi dezvoltare, se potrivea. Tolea instaurase dictatura muncii la noi. Munca la antrenamente era singura realitate după care se făcea echipa şi pe care te puteai baza la meci. Nu a făcut nici un compromis când era vorba de componenţa echipei sau muncă, aşa că şi noi ne-am adaptat.

Care crezi că a fost secretul succesului tău?    

De la Paul, am rămas cu plăcerea de a profesa în acest sport. Când eram copil îmi plăceau apa şi fizicul armonios pe care acest sport îl formează, apoi mi-a plăcut mediul, oamenii şi succesul. Plăcerea este cea care îţi dă longevitate într-un sport, oricât de greu ar fi. Apoi un aspect foarte important pe care l-am înţeles a fost calitatea muncii. Calitate care vine dintr-un perfecţionism interior, pentru că eşti motivat de progres, de reuşită. De la Tolea am înţeles că oricât de talentat ai fi fără multe ore de practică, de implicare totală în muncă nu se poate. Aşadar, eu cred că performanţa este progresul datorat unei munci serioase şi constante plus să perseverezi voluntar în calitate, să urmăreşti în fiecare moment al antrenamentului să faci tot mai bine ce ai de făcut. Eu am reuşit pentru că am tras la toate antrenamentele cu implicare şi responsabilitate şi nu în ultimul rând am avut o viaţă extrasportivă ordonată.

Cât de importantă este concentrarea dinaintea unui meci important?

Concentrarea optimă poate face ca o echipă mai slabă să bată o echipă considerată mai bună. Antrenorul joacă un rol important. Deşi există un stres pozitiv care îi ajută pe sportivi să fie „montaţi”, antrenorul trebuie să gestioneze stresul echipei cu grijă pentru a nu fi prea mare. Antrenorul trebuie să-şi controleze stresul său şi pe al sportivilor. Temerile antrenorului sunt contagioase pentru sportivi. Ca antrenor sau sportiv nu e bine să te gândeşti înaintea meciului că eşti condamnat să câştigi, ci la ce ai de făcut pe parcursul meciului. Noi, ca sportivi, înaintea unui meci glumeam mult pentru a detensiona atmosfera, altfel fiecare minut devine chinuitor până la începerea meciului, apoi ne adunam şi totul se reducea la câteva cuvinte mobilizatoare: „murim cu ei în apă”! Aşa am câştigat cu echipe foarte puternice.

Ce contează cel mai mult în angrenajul unei echipe?

Contează mult prietenia, sportivii să se simtă ca într-o familie, iar în timpul jocului comunicarea şi întrajutorarea. Fiecare club are o tradiţie şi echipele lor un fel de a fi. De exemplu, noi cei de la Dinamo am fost mereu mai prietenoşi, deschişi, comunicativi, cei de la Steaua mai încorsetaţi, mai rigizi iar cei de la Rapid puţin cam libertini. Antrenorii care formează jucători amprentează cu stilul său sportivii. 

Care este mottoul tău preferat?

Nimic nu rămâne pe loc, totul se schimbă, de aceea trebuie să ieşi din spaţiul de confort şi să te actualizezi permanent. „Să înveţi tot timpul”. Învăţatul este ca înotatul contra curentului, când te-ai oprit apa te duce înapoi. Eu am avut noroc că am lucrat cu oameni deosebiţi, de la care am avut ce învăţa: Liţă Cosma, Cornel Dinu, Marcel Popescu şi Elisabeta Lipă. De asemenea, am fost mândru să cunosc mari poloişti, cum ar fi părintele poloului dinamovist Freud Enerich, Carol Dinu, Zahan Aurel (Tătuţa), Tolea Grinţescu, Ștefan Kroner, Cornel Frăţilă, Zamfirescu Gheorghe, Novac Gruia. Apoi o altă generaţie de excepţie a fost cu Dinu Popescu, Rus Viorel, Nastasiu Adrian, Doru Spânu şi mai tinerii Hagiu Vlad şi Angelo Simion. Îmi cer scuze pentru ceilalţi pe care nu i-am amintit acum din lipsă de spaţiu dar cu siguranţă rămân în marea familie a poloului dinamovist.

Cum vezi viitorul polo-ului dinamovist?   

Este greu să se atingă performanţe mari în situaţia financiară actuală, datorată crizei generalizate. În sinea mea mă simt afectat de situaţia aceasta ce pare să se prelungească. Trebuie să găsim soluţii la care nu ne-am gândit până acum. Totodată sunt optimist când văd cum prinde contur construcţia Bazinului Olimpic din Clubul Dinamo. Cu siguranţă vor veni foarte mulţi copii pe timp de iarnă să înoate, ceea ce ne va asigura o bază de selecţie serioasă. Astfel sper ca înotul şi polo-ul să ajungă din nou unde au fost, iar în rândul noilor generaţii de tineri să se promoveze un stil sănătos de viaţă, prin sport.

 CS Dinamo, 30 iunie 2014, ora 22:00