Motivaţia sportivilor post-Olimpiadă

Studiu realizat de George Vescan, psiholog CS Dinamo

În documentarul „Greutatea aurului”[1], multiplul campion olimpic Michael Phelps (foto) vorbeşte împreună cu alţi olimpici despre propriile dificultăţi psihice şi ale altor sportivi de înaltă performanţă după ce visul olimpic a fost realizat. Sportivii care timp de un ciclu olimpic au sacrificat totul pentru câştigarea celei mai strălucitoare medalii la Jocurile Olimpice devin eroi care inspiră milioane de oameni, motivând tinerii să lupte pentru împlinire și excelență personală.

A-și reprezenta țara și a obține gloria îi aşază pe sportivi în cărțile de istorie și rămân în conştiinţa publică. Cu toate acestea, gloria trăită poate avea unele costuri: sacrificii, muncă peste limitele personale cunoscute, presiunea rezultatelor, anxietatea şi apoi dificultatea de a se remotiva optim pentru tot ce înseamnă încă un ciclu olimpic.

În acest articol doresc să explic acest proces psihic al remotivării post-Olimpiadă, pentru ca apoi să prezint câteva soluţii practice, pentru ca sportivii care se angajează pe drumul anevoios dar frumos al unui nou ciclu olimpic să-şi formeze acea motivaţie de care au nevoie. Acest subiect, după documentarul „Greutatea aurului”, a fost dezbătut mult din perspective psihiatrice şi ale psihologiei cognitiv-comportamentale, dar pentru a fi mai clar am ales în acest articol să simplific teoriile stufoase privind acest subiect prin optica psihobiologiei (a psihologiei fiziologice) [2].

Partea nevăzută a motivării sau a demotivării

În dicţionarul de psihologie socială motivaţia este un „concept fundamental în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini” [3]. Cu alte cuvinte, motivaţia este cea care ne direcţionează acţiunile şi ne susţine cu energia necesară realizării ansamblului de mobiluri.

Din perspectiva psihobiologiei suntem motivaţi de un sistem instinctiv de evitare a durerii şi căutare a fericirii. La nivelul sistemului Limbic (hipocâmpul, amigdala cerebrală, glanda pituitoare, hipotalamusul, ş.a.) se eliberează substanţe neurochimice care transmit corpului “hai la treabă, îmi doresc realizarea aceasta” sau “ mă stresează gândul să fac acest lucru, îmi este lene, nu vreau”. Fiecare susbstanţă chimică produsă de creier ne creează o anumită stare interioară şi susţine un anumit comportament, dar poate fi activată şi de motivaţia conştient autoindusă, atunci când cunoaştem procesele psihobiologice.

De exemplu, atunci când un sportiv:

-        caută soluţii şi acţionează pentru a realiza ţinta propusă, se antrenează indiferent cât de istovitor este efortul pentru a obţine ceea ce are nevoie, atunci creierul generează Dopamină (acest hormon dezvoltă încredere, entuziasmul, rezistență la oboseală, viteza de reacţie, ajută la a performa şi apoi alimentează dorinţa de a câştiga din nou) [4]

-        este validat, apreciat şi respectat pentru cum se antrenează, pentru realizările sale, creierul îl va recompensa cu Serotonină (aceasta influenţează fiecare parte a corpului, de la emoții până la abilitățile motorii, reduce depresia, reglează anxietatea, vindecă rănile, menține sănătatea oaselor) [5].

-        are sentimentul de încredere şi siguranţă în echipa din care face parte, se activează Oxitocina (este implicată în empatie, încredere, generozitate, altruism, coeziune, cooperare și motivație) [6]

-        simte aceea senzaţie de arsură în muşchi datorată acidului lactic produs de efortul intens, dar este într-o stare de euforie deoarece este absorbit de exerciţiu şi îi place ceea ce face, atunci susţinerea vine de la Endorfine (sunt un calmant al durerii și un stimulent al stărilor euforice) [7]

-        se simte blocat, nu are soluţii pentru a se autodepăşi, îi este frică să nu greşească, a rămas în urmă cu antrenamentele sau anticipează un eşec, este sub presiunea rezultatului se declanşează Cortizolul (acest hormon de stress ca efect al îngrijorării tensionează, reduce luciditatea, blocheză starea de flux* şi performanţa, este diferit de cortizolul generat de efortul fizic) [8, 9]

Aceste experienţe repetate structurează reţelele neuronale deoarece “ori de câte ori treci printr-o anumită situaţie, simţurile tale analizează situaţia respectivă şi generează în creierul tău impulsuri electrice. Această electricitate curge prin creier, asemenea apei în timpul unei furtuni, căutând traseele cu cele mai puţine obstacole. Substanţele neurochimice pavează aceste trasee astfel încât ajung autostrăzi pentru circulaţia de mare viteză ale acestor impulsuri. Traseele neuronale folosite devin un sisteme de ghidare la nivel inconştient. De aceea ne este atât de uşor să reacţionăm rapid, din obişnuinţă, chiar dacă reacţia nu este întodeauna eficientă sau cea mai potrivită” [10].

De exemplu: Motivaţia unui sportiv folosită conştient sau inconştient, a creat în timpul unui ciclu olimpic o reţea neuronală puternică care probabil cuprinde: medalia, dorinţa de împlinire socială şi materială, aspirații, relații interpersonale, prestigiu. Dacă după împlinirea obiectivului sportiv şi cel material o parte din celelalte aspiraţii (de prestigiu, împlinire socială, aspirații, relații interpersonal) nu sunt satisfăcute, atunci apare demotivarea.

Andrew Bennie de la Western Sydney University and colab. au studiat 18 olimpici după Jocurile Olimpice de la Rio din 2016 cu privire la tranziția spre un nou ciclu olimpic [11]. Explorând experiențele sportivilor post-jocuri olimpice, cercetătorii au putut concluziona: în perioada imediat următoare Jocurilor Olimpice majoritatea sportivilor studiaţi au simțit un sentiment de ușurare înainte de a simţi „coborârea” la realitatea post-olimpică. Tranzițiile pozitive spre un nou ciclu olimpic au avut loc, în general, atunci când sportivii și-au făcut planuri pentru etapa post-Jocuri și au primit respect, recunoştiinţă şi un sprijin puternic din partea familiei, colegilor de echipă și a organelor de conducere a sportului. În schimb, experiențele negative au avut tendința de a avea loc atunci când finanțarea a încetat, relațiile antrenor-atlet s-au destrămat, structurile de echipă au fost dizolvate în urma evenimentului olimpic sau nu au simţit aprecierea persoanelor importante pentru ei.

Aşadar, trebuie înţeles că motivaţia iniţială nu va mai funcţiona identic ca înainte şi este necesară o restructurare pentru a putea face faţă cu succes începutului de ciclu olimpic. Deoarece se reconsideră balanţa motivaţională cost-beneficii în urma experienţelor integrate. La nivel neurochimic, dopamina energizează creierul şi corpul atunci când sportivul este în acţiune, când urmăreşte obiectivul dorit. Dar dacă succesul a avut apoi insatisfacţii parţiale care nu au fost “digerate” atunci obiectivul impus nu va fi destul de tentant pentru a declanşa dopamină. Este la fel ca în natură, un leu flămând când vede prada, creierul său este inundat de dopamină care îi va susţine energetic acţiunea. Pe când creierul unui leu care încă nu a digerat “trofeul” anterior, la vederea unei gazele, nu va genera dopamină, astfel va fi prea puţin motivat, chiar dacă porneşte să o vâneze şi va abandona repede cursa. 

Soluţii pentru restructurarea motivaţiei

Creierului îi este uşor să acceseze traseele neuronale cunoscute. Discursul motivaţional anterior din mintea sportivului este uşor de repetat, are anumite avantaje dar şi dezavantaje, deoarece experienţele avute au adus un alt nivel de înţelegere. Iar tot repetând din obişnuinţă recompensele biochimice nu vor mai funcţiona ca înainte. Aşadar, va apărea demotivarea. De aceea motivaţia trebuie reactualizată, creând astfel noi trasee neuronale care vor reda creierului reacţii proaspete.

În acest demers, primul pas este analiza rezultatului obţinut. Se vor conştientiza acţiunile bune pentru a putea fi repetate pe viitor, acţiunile greşite sau mai puţin reuşite pentru a se găsi soluţii şi a le implementa în planul de pregătire. Fără această analiză sportivul poate crede că dacă totul s-a terminat cu bine, înseamnă că totul a fost perfect, iar pe viitor nu trebuie decât să repete acelaşi proces şi totul va fi bine. Dar din păcate repetiţia nu va fi destul de stimulatoare pentru creier şi nu asigură autodepăşirea.

Al doilea pas este stabilirea obiectivului şi implementarea acestuia la nivel subconştient prin dezvoltarea traseelor neuronale specifice. Stabilirea obiectivelor este cea mai importantă strategie care ajută la creșterea motivației şi concentrării. Stabilirea obiectivelor pe termen lung, mediu şi scurt oferă energie şi direcție. Obiectivele pe termen scurt, adică zilnice, realizate, ne hrănesc încrederea şi motivaţia. În acest punct, este important ca sportivul să înveţe să-şi dezvolte sistemul de recompense biochimice. A se bucura pentru o secundă de micile realizări descarcă dopamina necesară pentru a merge cu succes mai departe. Marile victorii nu asigură fericirea pentru todeauna iar dacă se asociază fericirea, împlinirea, cu obiective îndepărtate apare frustrarea. În schimb a învăţa să fi martorul propriei evoluţii, al micilor realizări, înseamnă să antrenăm hormonii fericirii într-un mod conştient. Dacă obiectivul final este asociat cu fiecare mic pas făcut spre el, serotonina va recompensa acestă realizare iar dopamina ne va motiva să căutăm realizarea următorului pas. Nu trebuie aşteptat momentul premierii pentru a considera performanţa o realizare. Realizările zilnice împreună cu recompensele asociate depind doar de interpretarea noastră. Oricine poate schimba gândul – “trebuie să mă antrenez” cu “vreau să mă antrenez pentru a fi fericit când o să câştig” sau, după un antrenament obositor – “nu mai pot, dacă şi mâine va fi la fel de greu?” cu “asta trebuie să simt după un antrenament bun, pentru a mă autodepăşi”.

Următorul pas este legat de încrederea şi altruismul colegilor de echipa şi al membrilor din staff. Paradoxal, dar după realizarea obiectivului major, după succes, motivaţia şi comportamentul celor implicaţi se schimbă într-un sens negativ sau pozitiv. Dacă orgoliul inflamat de un ego flămând de recunoştiinţa celorlalţi cu privire la meritele sale intră în conflict cu alte egouri conduse de aceeaşi nevoie, atunci staff-ul şi sportivii vor avea o tranziţie cu sens negativ pentru motivaţia sportivilor. Iar sensul pozitiv pe care membrii staff-ului sau sportivii îl pot adopta se bazează pe o atitudine altruistă şi generatoare de încredere. Atunci când un antrenor spune că rezultatul obţinut se datorează sportivilor săi, va câştiga înzecit recunoştiinţă din partea lor. Dar mai mult decât recunoştiinţa va activa un sentiment de încredere, de apartenenţă, iar acestea sunt generatoare de oxitocină şi serotonină. Încrederea la începutul unui drum este extrem de importantă. Oxitocina funcţionează în ambele sensuri. Când o persoană are încredere în tine, te simţi bine, dar şi viceversa. De aceea, este important de ştiut că nu poti obliga pe nimeni să aibă încredere în tine, dar în schimb, într-o echipă este un beneficiu pentru cel care găseşte motive, oricât de mici, pentru a simţi încredere faţă de colegi, antrenori ş.a., deoarece el este primul beneficiar al recompensei cu oxitocină. Acestă substanţă neurochimică generată de creier este legată de “procese biopsihologice care vizează convergența emoțiilor și stărilor de spirit între oameni și, în acest sens, este o neuropeptidă implicată în formarea unor procese importante de relaţionare într-o echipă, cum ar fi încrederea, generozitatea, altruismul, coeziunea, cooperarea, bucuria și motivația” [12]. 

În concluzie, sportivii care au cunoscut gloria olimpică, într-un mod natural trec printr-o perioadă de “cădere” în realitate, care în lipsa susţinerii şi recunoştiinţei sociale sau a personalităţilor importante din lumea sportului, au dificultăţi în a se remotiva pentru un nou ciclu olimpic. Apoi, perspectiva biopsihologică abordată în acest articol subliniază relaţia organică dintre substanţele neurochimice mai sus amintite şi motivaţia sportivilor în perioada de tranziţie spre un nou ciclu olimpic. De asemenea, am dorit să evidenţiez faptul că odată cunoscute mecanismele prin care creierul generează aceste substanţe, care ne susţin performanţa, sportivii pot adopta o perspectivă perceptivă, de gândire şi atitudinală prin care să aibă suportul biochimic şi motivaţional de care au nevoie. 

* Starea de flux apare când un sportiv este capabil să-și acceseze potențialul maxim și să performeze la capacitate maximă, în timp ce percepe un nivel optim de provocare și excitare fără stres simțit. Pentru a intra în starea de flux, trebuie să se acorde două premise critice: o oportunitate de acțiune care este percepută ca o provocare şi care implică nivelul complet de calificare al persoanei (adică, nici supraîncărcare, nici subîncărcare) și al doilea când sunt obiective proximale clare și feedback imediat cu privire la progresul realizării obiectivului. Prin urmare, o condiție prealabilă importantă pentru flux este ca cerințele sarcinii să nu depășească abilitățile sau capacitățile percepute de persoană. 

Referinţe

1. https://www.youtube.com/watch?v=jsyrTntiWJQ
2. Hayward S.(1999) Biopsihologie,Bucureşti,Edit. Tehnică, 71341
3.  Dicționar de psihologie socială,(1981), București, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, pag. 148
4. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/8788237/
5. https://my.clevelandclinic.org/health/articles/22572-serotonin
6. Bartz JA, Zaki J, Bolger N, Ochsner KN. Efectele sociale ale oxitocinei la oameni: contextul și materia persoană. Tendințe în științe cognitive . 2011; 15 (7):301–309. [ PubMed ] [ Google Scholar ]
7. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/6315252/
8. https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0306453021002109
9. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5519747/

10.Bruning L.G. (2022). Creierul fericit: obiceiuri pentru creşterea nivelului de serotonină, dopamină, oxitocină şi endorfine. Edit. Curtea veche, Bucureşti. ISBN 978-606-44-1122-8

11.https://www.academia.edu/51583087/The_post_Olympic_Games_experience_A_qualitative_investigation_of_Australian_Rio_Olympians

12.https://www.hindawi.com/journals/tswj/2012/567363/