Olimpiada de la Roma 1960

Drumul consacrării continuă

          Jocurile Olimpice, la patru ani după Melbourne, îşi mută… sediul în Europa, mai exact în „Oraşul celor 7 coline”. Capitala Italiei va fi gazda ediţiei în care se stabileşte un nou record de participare : 84 de ţări. Şi, cu toate că, de astă-dată, condiţiile de concurs urcă ştacheta exigenţei, rigorile unei asemenea competiţii îngreunând în mod considerabil posibilităţile de afirmare, totuşi, sportivii României se menţin printre protagoniştii Olimpiadei, ca un semn că drumul consacrării mişcării sportive de la noi continuă.

            La Roma, cursa performanţelor se înteţeşte, noile metode de pregătire propulsând în întreceri autentice „mecanisme” ce acţionează precum… ceasornicele, nefiind loc decât pentru cei mai buni dintre cei mai buni. Chiar şi aşa, România a izbutit să se plaseze în plutonul fruntaş, ocupând locul 10 pe naţiuni, după numărul de puncte obţinute la ediţia romană a Jocurilor Olimpice. Cele 10 medalii câştigate (3 de aur, una de argint şi 6 de bronz) de reprezentanţii noştri vor întări prestigiul sportului românesc în lume.

            România a fost prezentă la Roma, în 1960, cu 100 de sportivi, dublându-se numărul celor participanţi la ediţia anterioară (51). Cele 10 medalii au fost obţinute la şapte discipline sportive, între care atletismul (prin excepţionala Iolanda Balaş), luptele (prin Dumitru Pârvulescu) şi tirul (prin taleristul Ion Dumitrescu).

            Clubul bucureştean va mai avea însă, şi alţi medaliaţi. Nici nu se putea altfel, am adăuga noi, căci, deja, se făurise o frumoasă tradiţie de reprezentare cu cinste a României în marile confruntări sportive internaţionale de către dinamovişti, aflaţi mereu în „prima linie” a performanţelor de excepţie.

            La Basilica di Massenzio, trei români vor primi laurii olimpici în concursul de lupte greco-romane. Între ei, doi „alb-roşii” : Ion Cernea (categ.57 kg) medaliat cu argint şi Ion Ţăranu (la categ.79 kg) deţinător al „bronzului”. Prin rezultatele lor, cei doi… Ion au pus umărul pentru ca lotul nostru olimpic de lupte să se claseze pe un onorabil loc 3, la finele Jocurilor.

            Ringul olimpic va aduce, din nou, după Linca şi Dumitrescu, un alt dinamovist printre performeri : Ion Monea, cel care, cu doar doi ani înainte, câştigase primul său titlu de campion naţional de… juniori ! La Roma, el va strânge la inimă medalia de bronz, la categ. 75 kg, ce se va completa peste opt ani, la Ciudad de Mexico, cu una de „argint”. Cu toate că Monea n-a cucerit vreodată titlul olimpic, totuşi, el rămâne una dintre  gloriile „careului magic” de la noi. Iar, dacă el, ca şi mulţi alţi mari campioni dinamovişti, a obţinut succes după succes, asta se datorează, bineînţeles, în mare măsură, şi celui care a fost „omul de colţ” Constantin Nour (cel al cărui nume este purtat acum de  sala de box unică în România), „cel mai capabil şi mai priceput antrenor”, cum chiar Monea afirma cu mai mulţi ani în urmă.

            Dublul campion olimpic de la Melbourne, canoistul Leon Rotman, n-a mai repetat succesele din urmă cu patru ani, dar, şi aşa, el a reuşit să câştige singura medalie (cea de bronz la canoe – 1.000 m) a lotului de kaiac-canoe. Rotman părăsea marile competiţii cu fruntea sus, aşa cum păşise şi la strălucitul său debut de la  Melbourne.

            Gimnastica românească îşi vede confirmată ascensiunea, menţinându-se pe poziţia a treia, ca şi la Melbourne, în competiţia feminină pe echipe, între medaliatele cu bronz figurând şi o dinamovistă (Emilia Liţă). Această evoluţie evidenţiază că performanţele generaţiei Nadia Comăneci şi următoarele n-au apărut pe un teren, să zicem, viran, aşa cum unii ar fi putut crede, ci, dimpotrivă, gimnastica românească are o tradiţie de multe decenii. Iar la Dinamo, această disciplină s-a bucurat mai mereu de cel mai cald sprijin şi rezultatele de valoare n-au întârziat să apară.

                                                Marcel Popescu