Autoreglarea şi starea de flux

Editorial George Vescan

„Factorii externi acţionează prin factorii interni”

Principiu psihologic

Autoreglarea psiho-neuro-motrică, este un mecanism inconştient al oamenilor, pe care cei interesaţi de performanţă doresc să îl poată folosi în mod conştient. Pentru a realiza o performanţă de excepţie, sportivul are nevoie de o stare interioară optimă. Această stare interioară care permite manifestarea potenţialului real al sportivului nu trebuie să fie întâmplătoare şi necontrolabilă, atunci când diferenţa între a câştiga sau a pierde, depinde de zecimi/sutimi de secundă. Cu toate acestea, auzim sportivi de înaltă performanţă care în urma unui eşec, găsesc ca singură explicaţie: „am avut ghinion, astăzi nu m-am simţit cum trebuia”.

Unul din obiectivele principale ale unui psiholog este de a-i facilita sportivului cunoaşterea şi antrenarea propriilor sale mecanisme de autoreglare încât acestea să devină deprinderi psihologice. Acestea pot asigura manifestarea potenţialului real al sportivului prin obţinerea unei stări neuro-psiho-fizice, ce poartă mai multe denumiri în literatura de specialitate: starea de flux, starea flow, a fi în zona de optim energetic, activare optimă, ş.a.. Toate aceste denumiri au în comun: cunoaşterea de sine, capacitate de introspecţie, autoreglarea stărilor interioare, a simţului kinestezic, o gândire disciplinată, conştiinţa integrată, încredere în sine, cunoaşterea clară a ce are de făcut, plăcerea şi concentrarea-relaxată. Iar efectele acestora sunt: perceperea mult diminuată a oboselii şi a trecerii timpului, luciditate, clarviziune,  prezenţă şi implicare totală.

Conceptul „Jocului Interior”, prezentat în articolele precedente, este, în esenţă, parte din autoreglarea stărilor interioare, pe care o putem situa într-un nivel cauzal al stării de Flux. Această stare de flux este posibilă datorită unei conştiinţe care integrează informaţiile exterioare şi interioare (vezi articolul precedent „Jocul interior în practică), în direcţia îndeplinirii obiectivului programat dar într-un permanent reglaj  euristic (în funcţie de realitatea prezentului), pe când gândirea are timp doar pentru rolul de observator.   

După prof. Epuran (2008, p.324), autoreglarea este un sistem de comandă şi control, cu feedback, care are ca activitate următoarele demersuri: stăpânire, activare, ameliorare, echilibrare, restructurare, compensare, corectare şi altele.

            Autoreglajul se realizează la nivelul următoarelor subsistemelor:

-          afectiv (emoţionalitate necontrolată, anxietate, atitudini neproductive);

-          voluntar (stăpânirea de sine, urmărirea scopului, dârzenie, combativitate);

-          ideativ (luciditate, selectarea ideilor şi gândurilor mobilizatoare);

-      motivaţional (reglarea motivaţiei optime prin evitarea amintirilor sau expectaţiilor nefaste şi a raţionamentelor excesive sau autocritice);

      Principalele mijloacele autoreglatorii sunt:

-          gândurile sau autosugestiile, care ne influenţează imaginaţia, emoţionalitatea, respiraţia, ritmul cardiac şi tonusul muscular;

-        imaginaţia dirijată în direcţia a ce ne dorim să realizăm şi cum să facem, va ţine la distanţă îndoielile, anxietatea şi tensiunile corporale nedorite,

-          respiraţia (este subsistemul care poate fi reglat în mare măsură conştient), profundă (abdominală) şi calmă induce relaxarea tonusului muscular, ritmului cardiac, redă stăpânirea de sine în anumite situaţii;

-          plăcerea, atenţia şi conştientizarea faptului că ceea ce face este exact, ceea ce şi-a dorit persoana/sportivul să facă.

Aceste mijloace ale autoreglării, pot fi folosite înaintea sau în timpul unei competiţii dacă sportivul iese din zona de confort a propriilor rutine şi îşi antrenează aceste mijloace până când acestea devin deprinderi psihice.

Holdevici (1993, pp. 135-140), asociază starea de flux rezultată din autoreglarea stărilor psihice cu atitudinea zen, prezentând mai multe idei ale unor autori japonezi. Autoarea consideră că, în comparaţie cu sportivii din prezent, al căror scop este de a câştiga concursul, pe vremea vechilor luptători cu sabia, miza unei confruntări era chiar viaţa lor. În aceste condiţii luptătorul avea deprinderea de a lăsa gândirea deoparte şi acţiona sub impulsul automatismelor antrenate şi perfecţionate, deoarece aceştia considerau gândirea ca fiind perturbatoare în asemenea situaţii. Subconştientul trebuie lăsat să lucreze fără interferările îndoielilor şi grijilor asupra rezultatului final. „-...lăsaţi subconştientul să lucreze. În astfel de cazuri (lupta) trebuie să încetaţi să fiţi propriul dumneavoastră stăpân conştient şi să deveniţi un instrument în mâna forţelor necunoscute. Aceste forţe nu au conştiinţa ego-ului, a propriei identităţi şi ca atare ele nu stârnesc gânduri despre câştigarea unei competiţii. Când nu suntem stăpâniţi de ideea de a învinge, sabia se mişcă exact aşa cum trebuie să se mişte şi, paradoxal, ne face să fim victorioşi" [ORLICK, 1980, cit. de HOLDEVICI, 1993].

Pe scurt, un concurent trebuie să lase în afara câmpului conştiinţei gânduri legate de viaţă sau moarte, câştig sau pierdere, corect sau greşit, lăsându-se în voia resurselor interioare ce sălăşluiesc în interiorul fiinţei sale. Atunci când gândirea devine doar un observator, nu va putea produce stări afective care să blocheze energia sau să crispeze corpul şi astfel energia va putea curge umplând întreg corpul. Un astfel de om cu un asemenea autocontrol mental, poate în orice situaţie să acţioneze eficient. Autoarea prezintă în continuare mai multe exemple [din ORLICK, 1980, cit. de HOLDEVICI, 1993], care descriu experienţe ale stării de flux/zen.

Renumitul toreador Juan Belmonte, îşi povestea experienţa: „Atunci dintr-o dată am uitat de public, de ceilalţi toreadori, de mine însumi şi chiar de taur. Am început să lupt ca atunci când visam că lupt pe o pajişte înverzită. Spectatorii au spus că felul în care am mânuit capa şi spada a fost o revelaţie pentru public o culme a măiestriei. Eu nu mi-am dat seama şi pentru că nu eram în măsură să judec. Am luptat aşa cum cred că trebuie să lupte cineva, fără alt gând înafară de credinţa mea nestrămutată că ceea ce fac este bine. Pentru prima dată în viaţa mea am reuşit să mă eliberez şi să-mi abandonez trupul şi mintea bucuriei pure a luptei, fără a mai fi conştient de spectatori”.

Medaliatul olimpic Kim Alleston, povestea că a trăit de mai multe ori starea de separare a trupului de minte, trupul fiind lăsat să lucreze automat. Considerând că în acele momente totul merge deosebit de bine, fiind ca şi cum mintea observă trupul şi spune doar „eşti formidabil”, fără nici o apreciere critică, doar trăind prezentul.   

Gallway şi Kriegel, spun că, suspendând gândirea critică, vom avea performanţe mai mari. Nu condiţiile externe ne împiedică ci propriile îndoieli, frici şi gânduri parazite ne afectează propria performanţă. Cea mai bună metodă de a ne exprima adevăratul potenţial este de a curăţa câmpul conştiinţei de gânduri inutile şi a programa sistemul să funcţioneze pe „pilot automat” specific subconştientului. Este important de înţeles că acest lucru funcţionează atunci când sportivii ştiu foarte bine ce au de făcut. Inhibiţiile sau tensiunile cauzate de gândirea iraţională îl poate face pe un scrimer să nu sesizeze mişcările adversarului în timp real deoarce el gândea/anticipa alt ceva.

În psihologie este cunoscut faptul că orice idee, oricât de bună ar fi, provoacă tulburări psihice serioase, dacă devine obsesivă. După Suzuki în cartea sa „Zen şi cultura japoneză” (cit. de Holdevici, 1993),obsesiile de care trebuiau să se elibereze luptătorii cu sabia într-o luptă, erau:

-          dorinţa de victorie;

-          dorinţa de a atinge perfecţiunea pe plan tehnic;

-          dorinţa de a pune în aplicare tot ce a învăţat;

-          dorinţa de a depăşi adversarul;

-          dorinţa de a juca un rol pasiv;

-          dorinţa de a se debarasa de orice gând parazit care l-ar putea stăpâni.

Când oricare din aceste dorinţe îl obsedează el devine sclavul lor şi îşi pierde libertatea interioară.  

Autoarea prezintă, de asemena, și câteva maxime ale culturii Zen, subliniind cele prezentate mai sus:

„Renunţă la gânduri ca şi cum n-aţi renunţa. Observaţi-vă propria tehnică ca şi cum n-aţi observa-o”.

„A gândi că nu mă voi mai gândi la tine înseamnă de fapt că mă gândesc în continuare la tine”.

„Ai atins perfecţiunea atunci când trupul tău, membrele tale vor îndeplini singure, de la sine, ceea ce au învăţat, fără intervenţia minţii” [ORLICK, 1980].

Înţelegem din cele prezentate mai sus, că suntem în starea de flux atunci când gândirea critică, ezitantă şi indisciplinată este înlocuită de acţiunea simplă a inteligenţei corporale, raportată strict la sarcinile prezente. Această stare de activare specifică performanţei este o stare în care sistemul psiho-neuro-motric este congruent în vederea îndeplinirii sarcinilor propuse, în care individul este vigilent, atent si deplin treaz. Cand suntem activaţi în această stare se produc modificări ale: conştiinţei, undelor cerebrale, ritmului cardiac, presiunii sângelui şi frecvenţei respiratorii, precum şi în stările psihice (trăind senzatii de vigoare, energie şi dorinţă de actiune).

În starea de flux, sportivul este conectat total la ce face în aceea fază de acţiune, are sentimentul optimist că tot ce încearcă îi reuşeşte, totul parcă se miscă mai încet în jurul lor inclusiv adversarii, nu simte oboseala, este într-o stare de echilibru emoţional, foarte vigilentă orientarea spre proces, lucid, constient de sine cât şi în exterior, nu îl interesează sfârşitul jocului, nici dacă o sa piardă sau o să câştige, nici ce o sa spună antrenorul sau suporterii după meci, tot ce contează este doar implicarea totală in acea fază a jocului.

Bibliografie:

EPURAN, M., HOLDEVICI, IRINA, TONIŢA, FLORENTINA, (2008), Psihologia Sportului de Performanţă.  Ed. a 2-a, rev., Edit. FEST,  Bucureşti.

HOLDEVICI, IRINA, (1993), Psihologia succesului, Edit. CERES, Bucureşti.