Studiul genialității în sport – ȘTEFAN RUSU

Autorul articolului și interviului: George Vescan (foto: cosr.ro)

Ștefan Rusu este considerat cel mai valoros luptător român, prin numărul medaliilor câștigate la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, la campionate mondiale și europene. A fost iubit în toată lumea pentru spectacolul sportiv și pentru atitudinea imbatabilă față de adversari. Un om deschis și direct, care emană forță și hotărâre în tot ceea ce face. Pentru toți românii din acei ani, a fost un model al omului neînfricat, care le-a umplut piepturile de mândrie națională, bătând adversarii americani și ruși, deopotrivă, la ei acasă. Interviul de față va evidenția aspectele nevăzute ce au susținut calitățile formidabile ale acestui mare luptător.

Ștefan Rusu a fost laureat cu aur la J.O. de la Moscova 1980, cu argint la J.O. Montreal 1976 și cu bronz la J.O. Los Angeles 1984, a câștigat două titluri mondiale (1978, 1982) și cinci titluri europene (1978, 1979, 1980, 1981, 1985), a fost campion universitar (1981), campion balcanic (1975) şi campion naţional de 12 ori (între 1975 şi 1987). Ștefan Rusu este luptătorul căruia i s-a cântat de cele mai multe ori imnul la cele mai mari competiții și rămâne cel mai bun luptător al tuturor timpurilor din România.Între 1981 și 1990, el a reprezentat clubul Dinamo București.

Orice realizare mare are un început

Născut la Rădăuţi, pe 2 februarie 1956, Ştefan Rusu a crescut într-o familie cu cinci fraţi, în care el era cel mai mic. Tatăl era tâmplar, iar mama casnică. „Munceam cu toții pentru familie, iar când îmi cumpărau părinții un trening de Paști eram cel mai fericit. Am muncit alături de frații mei de la 6 ani. Mi-am iubit foarte mult părinții. În 1965, de 1 Mai, a fost o chermeză cu fanfară, s-au organizat concursuri de înot, jocuri de tot felul, dar și lupte. Am fost atras imediat de acest sport, așa că a doua zi m-am prezentat la sala de lupte din Rădăuți. Acolo era antrenor Gherasim Virgil, fost tâmplar, un om perseverent, de la care am învățat că pentru a face performanță este nevoie de disciplină și tenacitate. Aveam 13 ani când am devenit titular la categoria 48 kg în echipa de lupte a clubului din Rădăuți. În 1970, am câștigat titlul de campion național, luptând în finală cu Nicu Gingă, un luptător de excepție.

Nici un țel nu ne trece prin minte dacă nu am avea capacitatea de a-l realiza

Maestre, crezi că sportivii mari simt dinainte ca vor avea un destin aparte?, e prima întrebare adresată fostului mare campion. ”Eu cred că am sperat mereu la mai mult, încurajat de rezultatele pe care le obțineam, pas cu pas. Bineînțeles că este nevoie de multă muncă și, când vezi rezultatul efortului tau, atunci te încurajezi și vrei mai mult. Cu toate astea pot spune că am avut încă de la început dorința de a câștiga aurul olimpic. Pe stradă la noi, exista un televizor, la un unchi de-al meu. În 1972, au fost Jocurile Olimpice de la Munchen. Am fost foarte impresionat când Nicolae Martinescu și Gheorghe Berceanu au câștigat medalia de aur și li s-a cântat imnul pe podium. Atunci i-am spus tatălui meu că și eu voi ajunge campion olimpic. Și, într-adevăr, în 1976 am fost foarte aproape de acest vis, câștigând argintul, dar în 1980 nu am lăsat nimănui nici cea mai mica șansă de a mă opri din cucerirea titlului de campion olimpic. Îmi amintesc că în semifinală am avut cea mai grea confruntare din cariera mea. După ce suedezul Lars-Erik Skiöld l-a învins prin tuș pe turcul Surem Albodeian, am luptat cu suedezul în semifinală. Era un luptător extrem de tehnic și cu o mobilitate incredibilă, fost campion mondial și european. Nu puteam risca nimic. La scor egal, el s-ar fi dus în finală datorită punctajului acumulat. Așa că l-am așteptat până în minutul 7,20. Scorul era 2-2 la avertismente. Atunci, pe fond de oboseală, i-am intrat fulgerător pe sub brațul drept, i-am luat centura și am vrut să-l arunc, dar s-a răsucit incredibil în aer și am luat doar un punct. Suficient, insă, ca să câștig. În finală, l-am întâlnit pe polonezul Andrzej Supron. M-am dezlănțuit, i-am făcut intrare la centură, apoi tur de braț, simțeam că aurul olimpic este al meu, a fost parcă o joacă în comparație cu meciul din semifinală. A fost medalia care m-a bucurat cel mai mult. Amintirea premierii a rămas foarte vie, eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cânta imnul României cu putere si, după un val de fericire, m-am întristat, de parcă amintirea muncii și sacrificiilor depuse se strânsese pe capul meu. Atunci mi-am permis să-mi dau seama cât de dor îmi era de copiii mei pe care nu îi mai văzusem de 7 luni”.

Cum să învățăm, cum să muncim și cum să fim performanți ar fi bine dacă s-ar include în curricula școlară

Care crezi că a fost secretul succesului tău?, vine a doua întrebare. „Am avut o îndemânare bună, eu făceam procedee la fel de bine pe dreapta și pe stânga. De obicei luptătorii au 2-3 procedee de bază, la mine toate erau de bază, eram foarte tehnic. Îndemânarea cred că am deprins-o de la bunicul meu. Era pieptănar, adică făcea piepteni din copite de cal sau coarne de vită. Eu, la 6 ani, știam să fac toate procedeele necesare pentru a transforma un corn într-un pieptene fin. Țin minte că mama mă lega la nas cu un fular, pentru a nu leșina din cauza mirosului, atunci când fierbeam coarnele. Câteodată mă tăiam cu ciobul de sticlă cu care dădeam forma finală dinților de la pieptene, atunci când mă m-ai fura somnul în timp ce lucram. Apoi, m-a ajutat hotărârea și dorința de a fi mândru de mine, de realizările mele. Pe acestea le-am moștenit de la mama. Eu semăn cu ea, la fel de guraliv, dar bun la inimă, harnic și hotărât când am ceva de făcut. Durata de timp de când îi trecea o idee prin cap (că vrea să facă ceva) și până a porni să facă acel lucru, era de o fracțiune de secundă, nu am văzut-o niciodată ezitând în fața celor mai grele munci. La lupte, instinctul trebuie să fie una cu acțiunea. Aveam 25 de ani, când maestrul Cernea a adus o psihologă în cantonamentul de la Piatra Arsă (povestește Rusu foarte amuzat). Când am avut ședința cu aceasta, eu o priveam cu multă admirație pentru că era foarte frumoasă, nici nu prea auzeam ce mă întreabă. Când o aud o dată ridicând tonul: „tovarășul Rusu îmi răspundeți sau nu...”? Doamnă, ce atâtea întrebări, m-am dezmeticit dintr-o dată: eu știu un singur lucru, că intru pe saltea și știu ce să fac, și mai știu că sunt cel mai bun. Mă bazam pe mine pentru că munceam suplimentar după fiecare antrenament. Știam ce să fac pe saltea pentru că la competiții, noaptea îmi imaginam, iar și iar, cum o să mă lupt a doua zi, apoi eram nerăbdător să mă lupt”.

A face ceea ce îți dorești este prima condiție a succesului

 „Mi-a plăcut să mă lupt și să fiu mândru de realizările mele, pentru asta am trecut peste toate greutățile și dezamăgirile. Eram la Rădăuți, slăbisem 8 kilograme și mai aveam câteva sute de grame de care nu mai scăpam, așa că am aranjat cu cei de la fabrica de lemn să intru în cuptorul unde uscau lemnele și am continuat antrenamentul, așa am reușit să fac categoria atunci. Recompensele materiale erau mici pe vremea aceea, 5.000 de lei şi o butelie pentru un titlu olimpic. Când a fost să mă transfer de la Rădăuți, eu vroiam la Dinamo, dar antrenorul meu aranjase cu Steaua. În 1977 mi-am dat demisia de la Steaua pentru că, în urma unor rezultate remarcabile, primisem repartiție pentru un apartament în București, iar antrenorul de atunci, Șuteu Gheorghe, a făcut ca repartiția să fie dată altcuiva și mie să-mi revină o garsonieră în Ferentari. M-am întors la Rădăuți dezamăgit, dar și mai hotărât să fac marea performanță. Mai târziu am venit la Dinamo. Mă înțelegeam bine cu maestrul Dumitru Cuc, un om adevărat, cu suflet mare. În afară de acesta, eu nu aveam relații de simpatie cu antrenorii de la lotul național sau din Dinamo. Nu am făcut nimic să mă apropii de ei. Eu munceam pentru că vroiam eu și aș fi vrut ca ei să mă aprecieze pentru rezultatele mele. Cu toate astea nu regret nimic din ce-a fost. Mi-am făcut datoria, iar datoria mea a fost să câştig medalii”.

România se lua la luptă de la egal la egal cu U.R.S.S. și S.U.A.

„A fost o perioadă în care luptătorii români au avut rezultate incredibile pe plan mondial. Vă dați seama, să ai în lot sportivi ca Gheorghe Berceanu, Nicu Gingă, Nicolae Martinescu, Vasile Andrei, Petre Cărare și mulți alții... Eram 60 de luptători în lot, toți de valori apropiate. Când făceam categoria 74, aveam în lot la categoria mea pe Anton Arghira și pe Iulian Mavlea, iar fiecare luptă la antrenament era ca o finală mondială. Când eram la concursuri, rezultatele unuia îi ambiționa și pe ceilalți. Aveam credința că noi, românii, avem ceva aparte față de sportivii din alte țări. Era perioada războiului rece, americanii cu rușii erau în mare concurență la numărul de medalii câștigate. Iar noi, românii, le-am stricat de multe ori socotelile. Mi s-a propus de mai multe ori să rămân în țări vestice, nemții îmi dădeau, o dată, 60 de mii de mărci în mână să rămân la ei. Erau bani mulți atunci, dar eu nu concepeam să stau departe de familia mea. Când veneam de la concurs, de la aeroport mă duceam direct la gară, să ajung cât mai repede în Rădăuți. Românii au un talent nativ pentru lupte. Acum antrenez la C.S.S. Rădăuți câteva zeci de copii făcuți pentru acest sport. Avem nevoie de sprijin local sau de o minimă sponsorizare, pentru ca ei să poată ajunge cu transportul din satele lor și să mănânce ceva după antrenament, altfel îi pierdem. Eu încă mai cred că România va mai avea campioni europeni și mondiali la lupte.”