BASCHET. Interviu Antonis Constantinides: ”Întotdeauna am vrut să mă întorc în România, care a rămas în inima mea. Îmi place țara, îmi plac oamenii, am lucrat în 5 țări diferite și România e prima în sufletul meu”

Interviu realizat de Adela Rusu

Există în pădure copaci falnici cu rădăcini adânci, ancorați în pământ, care cad la o furtună sau la un uragan puternic, există trestii subțiri care răzbesc în acele furtuni, unduindu-și existența și rezistând în fața intemperiilor. Antonis Constantinides (Toni), antrenorul echipei de baschet Dinamo Știința, a rezistat furtunilor, le-a râs în nas uraganelor vieții și a mers mai departe cu tăria copacului înrădăcinat pe veci în sportul pe care l-a adorat din fragedă copilărie.

Revenit în România după 6 ani, Toni se bucură din plin de locurile și oamenii de care s-a îndrăgostit la prima descălecare.

– Te-ai născut în Cipru, Nicosia, ai jucat baschet de copil, apoi ai trecut la antrenorat când ți-a venit momentul. Asta e prefața poveștii, care e povestea?

- M-am născut într-o zonă a Nicosiei, Kaimakli, unde se zice că fiecare copil se naște cu o minge de baschet în mână.

– Chiar și fetele?

– Da, și fete, și baieți. Acolo este și una dintre cele mai de cunoscute echipe de baschet cipriote, Achilleas Kaimakli, care produce mulți jucători, mulți antrenori, și fiecare copil din zonă începe în mod obișnuit să joace baschet acolo. Așa am început și eu la 11 ani. Am rămas aproape 2 ani aici și apoi i-am spus tatălui meu că echipa mea de suflet este Omonia Nicosia și vreau să joc acolo și mi-am continuat cariera cu Omonia la U16, U18 și apoi în calitate de senior mai mulți ani, unde am fost și căpitanul echipei. În tot acest timp am fost plecat în Grecia un an și jumătate, unde am studiat jurnalismul sportiv, tatăl meu fiind jurnalist și deținătorul unei publicații sportive în acele timpuri.  Jucam baschet în paralel la o echipă mică din Grecia și eram și antrenor asistent la echipa de U16 a clubului. A fost prima mea experiență de antrenorat, prima “atingere” care m-a făcut să mă simt bine și să mă gândesc încă de pe atunci la varianta de a antrena.

– După Grecia te-ai apucat de jurnalism?

– M-am întors în Cipru, ca jucător de baschet al Omoniei, dar am primit și o ofertă de a antrena copii de mini și mai mari până la U16 de la o altă echipă, Paeek Kerinias. Am reușit câstigarea campionatului cu echipa de U16, ceea ce pentru mine a însemnat o mare motivație și mi-a adus o ofertă de la Omonia de a antrena echipa de U20 a clubului la care jucam și eram căpitan. La jumătatea sezonului a fost concediat antrenorul principal și pentru câteva meciuri trebuia să fiu antrenor principal până i-ar fi găsit un înlocuitor, însă iată-mă și acum în meseria de antrenor principal.

– Deci antrenor secund n-ai fost prea mult timp… 

– Nu. Nu, deloc chiar. Și este unul dintre lucrurile care mi-au lipsit. Sunt un om foarte organizat în viața mea profesională și îmi place să iau lucrurile pas cu pas, nu îmi place să sar pur și simplu peste etapele corecte.

– Deci dacă te-aș întreba ce ai schimba la cariera ta dacă ai putea, ar fi să fi trecut și prin etapa de antrenor asistent?

– Da da. Dar destinul e destin, așa a fost făcut să fie!

– În cazul acesta, cum au fost începuturile atât de bruște ca antrenor?

– Când am preluat echipa eram pe ultimul loc și am reușit în cea de-a doua jumătate a campionatului să urcăm și să evităm retrogradarea. Apoi în următorul an am condus echipa doar în jumătate de sezon, căci tatăl meu a făcut un atac de cord și a trebuit să mă întorc la jurnalism, ajutându-l pe el și ziarul pe care îl deținea, Athlitiko Vima. Pentru 6 luni am stat departe de terenul de baschet, dar căutam orice fel de șansă să mă întorc. În Cipru nu sunt multe echipe, așa că am decis să merg antrenor la o echipă din divizia a doua, cu care am câștigat campionatul, apoi federația de baschet cipriotă mi-a oferit postul de antrenor al naționalei feminine și U18 feminin. A fost o experiență totală pentru mine să lucrez în baschetul feminin.

– E mai greu să lucrezi cu doamnele decât cu domnii în baschet?

– Da, este mai greu cu fetele. E mult mai simplu din punct de vedere baschetbalistic pentru că femeile recepționează informațiile mult mai repede decât bărbații, dar femeile te ascultă mai greu, au foarte multe opinii despre tactică și vor să stie mereu de ce.

– Și cum ai reușit să gestionezi situația?

– Erau echipe naționale, ne vedeam rar.  După aceste echipe naționale am ajuns la Etha Engomis, mutare ce mi-a schimbat viața. De ce spun că mi-a schimbat viața? Pentru că plecând de foarte jos cu o echipă mică, am reușit în al doilea sezon cea mai mare surpriză, să câștigăm și cupa, și campionatul, iar acesta a fost momentul în care am realizat că iubesc ceea ce fac, că asta este într-adevăr meseria mea. Oricum în scoală nu am fost un elev așa silitor. Însă aici, la Etha, nu a fost numai șansă ceea ce am primit, au fost și condițiile propice pentru performanță, câștigând împreună în 4 ani: 2 campionate, 2 cupe și o supercupă și în plus am jucat în competițiile europene. În acele momente m-am gândit pentru prima dată să merg și să antrenez în străinătate. 

– Erai totuși și antrenorul naționalei masculine a Ciprului în acel moment? 

– Da, am fost și antrenorul naționalei cipriote pentru un an în paralel cu coordonarea lui Apoel Limassol, câștigând cu cea din urmă echipă de club campionatul după 10 ani. Și totuși încă mă gândeam să plec în afara granițelor cipriote, dar era dificil. România a fost prima țară straină în care am antrenat și am atins și succesul național, european, poate cel mai mare succes al carierei mele.

– Cum de ai ales România?

– Este o mână a destinului. Când eram la Etha am fost trimis la un meci Steaua – Ploiești ca să vad un jucător american cu care am fi semnat pentru sezonul următor, Joshua Jackson. Întâmplător am făcut cunostință și cu Porter Troupe care a venit cu Josh. Și Porter este motivul pentru care am ajuns să antrenez în străinătate. E o poveste incredibilă, aveam un transfer de avioane în București călătorind spre o conferință și trebuia să stau în aeroport 6-7 ore, dar am ieșit și am mers la același mall unde mă intâlnisem cu Joshua cu ani în urmă, și soarta mi l-a scos în cale pe Porter. După 3-4 zile m-am întors în România și am semnat cu Târgu Jiu. 

– Cum a fost la Târgu Jiu?

- Ce s-a întâmplat la Târgu Jiu ne-a creat o conexiune pe viață, jucătorii și antrenorii eram într-o sinergie. Momentul acela ne-a schimbat carierele tuturor. Plecând din divizia secundă într-un oraș atât de mic, ajungând până la lucrurile incredibile realizate în Euro Challenge, toate cred că au venit de la Dumnezeu. Eram un antrenor venit pentru prima dată în afara țării lui și o echipă de jucători despre care nu vorbea nimeni, cu rezultate medii, care au lucrat împreună extrem de mult, de greu și de agresiv, ore în șir. Și am ajuns la performanța medaliei de bronz din Euro Challenge. Orașul și oamenii de atunci au ramas în sufletul meu. Chiar dacă sunt un antenor dur, în înteriorul meu sunt o persoană extrem de emoțională, mă conectez la oameni și la locuri. Și dacă îmi oferi ceva, dacă îmi oferi un job, aș muri pentru a-mi face treaba cât mai bine ca să îți pot oferi ceva înapoi și asta am facut cu Târgu Jiu. Nu îmi place să pierd, așa e mentalitate mea, dar trebuie să muncești pentru asta, nimic nu e garantat. 

– Ai fost acolo anul acesta din august până acum, de când te-ai întors în România?

– Nu încă, însă îmi doresc să ajung curând. Vreau să mă sui în masină într-o zi și să merg acolo și să revad orașul. 

– Au urmat apoi o serie de echipe europene în Kosovo, Grecia, Ungaria unde ai caștigat trofee și ai condus echipe naționale până te-ai întors în România. Ai fost declarat cel mai bun antrenor din Grecia, cum de ai revenit la noi?

– România a fost tot timpul în mintea mea ca o opțiune, am mai avut de-a lungul timpului multe propuneri care nu au fost să fie, fie la Cluj dar abia preluasem naționala Albaniei și aveau nevoie de un antrenor dedicat, fie la Pitești sau Voluntari, însă pur și simplu nu a fost să fie atunci, a fost să fie acum cu Dinamo. Dar întotdeauna am vrut să mă întorc în România, care a rămas în inima mea, îmi place țara, îmi plac oamenii, îmi place mâncarea, am lucrat în 5 țări diferite și România e prima în sufletul meu. 

– Ai doi baieți acasă în Cipru, joacă baschet? Ii antrenezi?

– Da, Stefanos - 15 ani și Paris - 12 ani. Doar Stefanos joacă baschet, Paris joacă badminton. Pe Stefanos nu l-am antrenat niciodată, ba chiar atunci când meregm la meciurile lui, ceilalți parinți țipă de pe margine, dau indicații și sunt curioși de ce eu tac când aș avea cu siguranță ceva de spus. Le-am explicat parinților că fiul meu știe că sunt antrenor de baschet cu experiență și dacă aș deschide gura, nu și-ar mai asculta antrenorul ci pe mine și nu ar fi sănatos pentru el. El are antrenorul lui. 

– Ar fi o lecție pentru mulți părinți din România…

– E la fel peste tot, stai liniștită, ha ha ha, în Grecia, în Cipru. În Grecia sunt 4 meserii acceptate de parinti: actor, fotbalist, baschetbalist și cântareț. 

– Am văzut printre știrile trecutului tău că în România, data trecută, te certai foarte des cu arbitrii, o să o faci și acum?

– Daaa, mă certam, dar nu doar în România, nu sunt omul care accepta ușor incorectitudinea și nedreptatea față de jucătorii mei, și nu sunt o persoană care nu reacționează. Între o greseală omenească și o intenție e o mare diferență. M-am schimbat, însă, în timp, de la an la an am devenit mai calm. Cred că sunt o persoană diferită față de ce eram acum 6 ani. 

– Este stilul tău de a conduce, democratic, autoritar sau o combinație a celor două?

– Democrația ar trebui să fie una dintre cele mai bune forme de conducere, din păcate oamenii și mentalitațile au distrus conceptul acesta. Probabil cu mai multă democrație în jurul lumii, universul ar arăta diferit, dar în stilul meu de a conduce le îmbin pe amândouă dacă vreau performanță. Ascult toate părerile și îmi iau propriile decizii. 

– Ce antrenori din baschet admiri cel mai mult? 

- Îmi place Željko Obradović cum iși gestionează jucătorii, dar sunt un mare fan al lui Ettore Messina. Și pentru mine, în acest moment, cei mai buni antrenori sunt antrenorii greci. 

– Bănuiesc ca ești și fan Euroligă.

– Trebuie să îți spun că nu am ratat niciun Final Four din ultimele 8.

– Cum arată antrenorul secund ideal pentru tine? 

– Pentru mine ideal trebuie să nu fie doar unul. Asistentul trebuie să fie mâna mea dreaptă, un antrenor-scouter care este un om cheie pentru succesul echipei și un al-3 lea antrenor care să se ocupe de pregătirea fizică. Trebuie să existe încredere între noi, asistentul trebuie să creadă cu putere în tine ca antrenor principal, evident putem avea opinii diferite. 

– Dacă aș fi acum asistentul tău, ce primă lecție m-ai învăța? 

– În primul rând să-mi cunoști exact filozofia de antrenorat și care sunt regulile de urmat pentru toată lumea pe teren și în afara lui, și în al doilea rând să îmi știi filozofia despre defensivă și ofensivă. După ce știi toate astea putem sta de vorba să îți explic de ce asta și nu cealaltă și ce ne face mai buni. 

– Ai un bucket list? Ti-au rămas lucruri de făcut în viața privată?

– Pe primul loc este să călătoresc cu băieții mei în Statele Unite. Apoi vreau să vizitez China sau Japonia și să îmi văd baieții având succes în vietile lor profesionale. Și să fiu un tată bun. Nu sunt o persoană care plânge usor, poate de câteva ori în viață, dar m-am surprins acum câtiva ani într-o noapte, plângând ca un copil realizând ca am lipsit de la a face bradul de Crăciun cu copiii mei în ultimii 3 ani la rând.

– Dacă ți-ar fi garantat un răspuns la o singură întrebare de către Univers, ce-ai întreba?

– Cu ceva ani în urmă aș fi avut doar una, acum am două. Înainte aș fi întrebat de ce Universul a lasat copiii din Africa să moară de foame. Sunt foarte sensibil la copii. În ultimii ani am văzut însă calamitați naturale căzând cu preponderență asupra țărilor sărace și mă întrebam de ce acolo?

– Cum gestionezi jucătorii îndisciplinați?

– Cu cât ești mai clar încă de la începutul relației, cu atât e mai ușor pentru tine în timp. Trebuie să ai reguli clare, chiar dacă pari dur. Le dau o sansă, doua, trei dar dacă nu văd o schimbare, vor trebui să plece din echipă. 

– Ce e mai important: talentul sau munca?

– Munca. Talentul fără muncă nu prea duce nicăieri, munca fără talent mai are o șansă. 

– Care este ziua liberă perfectă pentru tine? Ce faci? 

–  Îmi place ziua de sâmbătă. Mă duc la supermarket, apoi cu copiii mei la antrenamente sau activități, îmi place apoi să văd un meci de baschet sau fotbal și seara un film la cinema, dar acum, cu pandemia, această pasiune suferă. Iubesc cinema-ul. 

– Cel mai bun film?

– “Rain Man” cu Dustin Hofmann și Tom Cruise

– Speranțe și asteptări pentru sezonul acesta? 

– Dacă vrem să ajungem sus, trebuie să gândim la nivel înalt. Tot ce știu este că trebuie să muncim din greu. Știu unde sunt, știu istoria clubului, și sunt aici ca să realizam ceva împreună. 

CS Dinamo, 12 noiembrie 2020