Editorial George Vescan

 Un interviu de George Vescan (fotografii - Mihai Neacșu) 

După o serie de interviuri ale unor mari glorii sportive, care s-au afirmat prin munca, talentul și voința lor, în acest interviu vom căuta secretul succesului în sporturile de echipă. După o carieră de excepție în cadrul C.S. Dinamo București, ca voleibalist, antrenor și sef de secție, ieșit la pensie cu gradul de comisar șef de poliție, Marian Păușescu ne împărtășește din culisele succesului unei mari echipe.

Palmares

Iubitorii sporturilor de echipă știu cum visul de a mai avea o echipă câștigătoare a Campionatului Mondial sau a Cupei Campionilor Europeni se îndepărtează de la an la an. Oricât de incredibil poate părea în prezent, România a avut echipe care au câștigat de mai multe ori aceste trofee.Ca voleibalist al echipei de volei a C.S. Dinamo București, Marian Păușescu a câştigat Cupa Campionilor Europeni (1981), a fost de 5 ori finalist în Cupa Campionilor Europeni (1972-1976), a ridicat deasupra capului Cupa Cupelor (1979) și Cupa Campionilor Balcanici (1977), și-a trecut în palmares de 12 ori titlul național (1972-1984). Pentru echipa națională a jucat peste 250 meciuri (1974-1979).

Autorul articolului și interviului: George Vescan (foto: cosr.ro)

Ștefan Rusu este considerat cel mai valoros luptător român, prin numărul medaliilor câștigate la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, la campionate mondiale și europene. A fost iubit în toată lumea pentru spectacolul sportiv și pentru atitudinea imbatabilă față de adversari. Un om deschis și direct, care emană forță și hotărâre în tot ceea ce face. Pentru toți românii din acei ani, a fost un model al omului neînfricat, care le-a umplut piepturile de mândrie națională, bătând adversarii americani și ruși, deopotrivă, la ei acasă. Interviul de față va evidenția aspectele nevăzute ce au susținut calitățile formidabile ale acestui mare luptător.

Autorul articolului și interviului: George Vescan (foto Mihai Neacșu)

Ion Cernea, omul care a realizat tot ce şi-a dorit, ne dezvăluie în acest interviu cum a devenit un mare sportiv, antrenor, arbitru, dar şi despre viața alături de soţia sa, Irina Loghin.

A devenit vicecampion la J.O. Roma din 1960 și a fost medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964,  vicecampion mondial la Yokohama – Japonia în 1961, campion mondial  la Tampere – Finlanda în 1965, a câștigat 10 titluri de Campion Național în cei 10 ani cât a luptat la seniori (1955- 1965, la categoriile 52 ,57 și 63 kg).

La cei 79 de ani ai săi, este acelaşi om vertical, cu un profil parcă sculptat în stâncă, cu ochi albaştri pătrunzători de culoarea oţelului, exprimă hotărâre și siguranță. Îmi povesteşte cu uşurinţă şi bucurie despre cum a reușit în viaţă.

Nu te ataşa de un singur obiectiv atunci când simţi că poţi mai mult

O strategie a succesului în psihologie este: să ai un obiectiv clar, să faci tot ce este posibil pentru a-l obţine, dar să fii capabil de a trece la alte obiective, mai mari, atunci când oportunităţile apar.

Un articol de George Vescan

Motto: Adversarul care îți este o obsesie a devenit o parte din tine

Lucian Blaga

Sportivii de performanță au ca obiectiv principal victoria la concursuri. A învinge adversarul, înseamnă confirmarea propriei valori, iar intrecerea este încărcată de mulți factori stresanți (ambiție, incertitudine, tensiune, teama de a nu dezamăgi, etc). Stresul competițional, dacă nu se transformă în anxietate, este bun, deoarece mobiliză resurselor energetice și psihocomportamentale. Dar, dacă sportivul se gândește aproape obsesiv la competiție și asta cu multe zile înainte, va persista într-o stare de stres care îi va consuma cantități suplimentare de energie. De aceea, insomniile, dereglările digestive, tensiunile și durerile musculare își fac prezența cu regularitate la unii sportivi, înaintea competițiilor. Având ca punct de plecare stresul, tulburările somatice pot fi tratate foarte eficient din perspectiva psihosomatică.

Competiția sportivă este stresantă prin dimensiunea motivațională și emoțională mare. Cu toate acestea, sunt sportivi cărora stresul acesta le face bine pe când altora le face rău. Celor cu o motivație îndreptată spre („cum să fac să câștig”), stresul este activator. Pe când, pentru cei care sunt motivați de evitarea eșecului („cum să fac să nu pierd, să nu dezamăgesc, etc”), stresul competițional induce anxietate și blocaje emoționale chiar înainte de a începe competiția.

Mecanismele interioare ale stresului stau la baza evoluției umane. Încă din perioada preistorică, omul trebuia instinctiv să se apere de pericole. Factorii de stres ai strămoșilor noștri, reprezentau adevărate confruntări pe viață și pe moarte. În prezent, reacția de stres funcționează ca în acele vremuri sălbatice și de cele mai multe ori nu este adecvată realității (un concurs sportiv nu mai este o confruntare a gladiatorilor). Este drept, că fluxul  de adrenalină ce se declanșează atunci când ne gândim la o confruntare sportivă, nu este același, ca atunci când ne întâlneam cu ursul prin pădure. Dar dacă, sportivul în timpul liber, se gândește prea mult la incertitudinea concursului sau pur și simplu la lupta ce îl așteaptă, efectul cumulativ al acestor gânduri stresante ajung să inducă tensiuni musculare, nervozitate, sau alte tulburări psihosomatice.